Merçi! Chiar am lipsit la cursurile respective. Fiindcă mie mi-ar fi plăcut să asist.
Am adaugat cartea din 1991, fiindca pentru aia am reusit sa gasesc macar o trimitere la BCU.

Cea de la Trei este “Disconfort in cultura”, in “Opere”, vol. 4, cred.

Teo, se pare ca ai cam lispit de la cursurile de filosofia religiei! Mai ales la lectia drespre Freud.

Știu despre americanizarea creștinismului mai mult decât îmi doresc. Cu toate acestea, mă tem și de talibanizarea naționaloidă a creștinismului, în transformarea lui într-o religie exclusivistă a tribului.
E o realitate că religia creștină este afectată de influențe occidentale, dar mi-e la fel de limpede că nu tot ce aduce Occidentul e catastrofă și trebuie repudiat. O interacțiune între comorile ortodoxiei (multe și necunoscute unei mari părți a celor care se declară/doresc ortodocși – o spun cu multă tristețe) și oameni de tipul lui Lewis din vest mi s-ar părea mai mult decât binevenită. Mi-e greu să suport atât habotniciile occidentalizaților evanghelici care se cred buricul pământului (ce de burice mai are mama Terra!), dar la fel de greu de suportat sunt și habotniciile ortodoxiei. Un dialog al surzilor din care nimeni nu are de câștigat, dar fiecare se simte îndreptățit în poziția pe care o adoptă și confirmat în prejudecățile sale.

Faptul că toate tradițiile creștine au dat oameni de certă spiritualitate și martiri incontestabili, ar fi un argument suficient că Dumnezeu nu pleacă urechea la idiosincraziile noastre sau la bigotismele de trib.

Repet, îmi repugnă de la un punct încolo tăvălugul americanizant, dat asta și în societate, nu doar în Biserică.

Sincer, nu pricep foarte clar unde bătea observația dvs., dar cred că nu către Lewis (care era britanic și a scris, între altele, o prefață la Sf. Atanasie cel Mare pentru care avea mare prețuire), ci mai degrabă la autorul recenziei.

declaratia lui Gene Edwards (fost misionar)
Aflaţi vă rog, că (1) bisericile americane şi organizaţiile parabisericeşti au intrat în afaceri. Exportăm. Voi sunteţi importatorii. (2) Aceste două instituţii americane vă vor americaniza. (3) Când noi venim la voi nu ştim nimic despre adevărata viaţă a bisericii. (4) Vom călca în picioare cultura voastră.

Produsul exportat de către biserica instituţionalizată şi de către organizaţiile parabisericeşti nu este altceva decât expresia creştinismului american din zilele noastre. Când sunt combinate, aceste două forţe devin o maşinărie gigantică.

Dar cel mai mare rău al creştinismului americanizat este următorul: după ce credinţa creştină a fost americanizată va apărea o mentalitate mondială atât de înrădăcinată, atât de înfumurată şi de jalnică, încât cineva, când va citi în Noul Testament, nu va vedea decât creştinismul din zilele noastre.

Personal, mă aştept la reacţii vehemente, dat fiind demersul polemic pe care îl amorsează autorul. Or, în teologie, e loc de multă, foarte multă polemică şi dezbatere, altfel decît ar putea crede cei care privesc cu superioritate la discursul teologic, în care nu văd altceva decît un demers dogmatic, îngheţat şi refractar, care nu îi şade bine omului raţional, nici cercetătorului deschis spre inovare.

Desigur, teza care va suscita cele mai multe controverse se referă la ortodoxie. Le voi lăsa cititorilor de diverse confesiuni (evanghelici, ortodocşi) plăcerea să îşi formeze singuri opiniile în această privinţă şi să cîntărească argumentaţia autorului. Eu mă mulţumesc să atrag atenţia că volumul e o apariţie editorială importantă, prin chiar tonul său polemic.

Pot intra scriitori care critică creștinismul, la fel de bine ca autori de tratate teologice. Se pot recenza romane care au, între temele fundamentale, o chestiune ce ține de credința creștină (o dilemă etică, un erou care-și trăiește credința etc.).