Prima mea „întâlnire” cu Richard Wurmbrand

Titlu: Cu Dumnezeu în subterană
Titlul original: In God’s Underground
Autor: Richard Wurmbrand
Traducători: Marilena Alexandrescu-Munteanu și Maria Chilian
Localitate: București
Editura: Casa Școalelor
Anul apariţiei: 1994
Nr. de pagini: 272
ISBN:973-95876-3-1
Preț: 25 RON (aici)

Recenzie de Teofil Stanciu

Am citit Cu Dumnezeu în subterană într-o vacanță de vară (nu mai știu precis dacă în 1994 sau 1995). Cu greu o puteam lăsa din mână. Avea un efect hipnotic asupra mea. Dintr-un motiv care multă vreme mi s-a părut ciudat, suferința din închisori mă fascina.

Deși știam că trebuie să fi avut un gust oribil, până și mâncarea deținuților avea, în închipuirea mea, o aromă plăcută. Mi se părea o impietate că îmi treceau astfel de gânduri prin minte. Mă scuturam de ele și mă străduiam să-mi repun, rațional, lucrurile în ordine. Suferința doare, morcovii putrezi sunt scârboși etc.

N-am încercat, multă vreme, să-mi explic de unde îmi venea această „ispită”. Încerc acum, deși n-am vreo certitudine că aceasta este explicația căutată. Am totuși niște argumente care pledează pentru felul în care văd în prezent lucrurile.

Punând cap la cap toate experiențele de lectură sau audio-vizuale pe care le-am trăit raportat la Wurmbrand, mi-e tot mai limpede că am căzut în „plasa” puterii lui de seducție. Dacă ar fi să-l descriu printr-un singur cuvând, probabil că acesta ar fi: seducător. Un creștin seducător.

Modelul de creștinism pe care-l propune e copleșitor, înspăimântător până la paroxism (după câțiva ani de pușcărie grea să te rogi lui Dumnezeu să-ți mai dea, dacă așa e voia Lui, iar Dumnezeu să te și asculte… aduce a nebunie). Dar are ceva contagios.

Dintre oamenii cu care am ajuns să fiu contemporan, Wurmbrand mi se pare cel mai aproape de un model de creștin ce se apropie de ideal. A suferit mult, a iertat tot, iar pe urmă ne-a vorbit tuturor despre iubire cu o autoritate pe care puțini pot s-o aibă.

Read Full Post »

Îmbolnăviţi de o mioară

Titlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali.

Read Full Post »