Critica criticii

Comentariu de Teofil Stanciu

Am citit textul critic al lui Florin Moţiu (aşa cum văd că au făcut și alții). Cred că merită apreciat efortul pe care îl face să descrie şi să combată (pe 25 de pagini) ceea ce el numeşte, din câte am înţeles, un „nou liberalism”. Mi-am dat seama cu această ocazie că am intrat, involuntar, într-o dispută care nu mă interesează în detaliile ei şi pe care nu am resursele fizice s-o evaluez sau să mi-o descâlcesc în toate amănuntele ei dezagreabile.

Se repetă insistent, în debutul recenziei, că mesajul Bibliei este unul clar, simplu de înţeles. Acesta pare să fie unul dintre argumentele forte în disputa cu Emerging Chrurch, Chalke, N.T. Wright şi alţii. Dar acest tip de argument se invalidează prin aceea că tocmai acel mesaj simplu şi clar a fost înţeles destul de diferit de biserici precum cea ortodox-orientală şi cea catolic-apuseană ori protestantă, iar evanghelicii (în speţă baptiştii) apăruţi pe la 1.600 ştiu chiar mai bine decât toţi care era esenţa mesajului lui Christos. Acest tip de asumpţie implicită nu face decât să dea apă la moară oricui susţine că de-a lungul istoriei s-a produs o evoluţie pozitivă în sensul descifrării adevăratei dogme. Iar aceasta este chiar una dintre afirmaţiile lui Chalke sancţionată în această recenzie.

Textul în sine pare destul de convingător. Mă surprinde doar că metoda aleasă nu a fost cea a confruntării directe cu învăţătura „ereticilor” incriminaţi, ci adaptare după critica făcută de alţii. Procedeul mi se pare extrem de şubred şi repede contestabil. Mai ales că aproape toată „bibliografia” se compune din predici, nu din documente.

Scot în evidenţă aceste deficienţe nu ca un chiţibuşar ce m-aş afla. Nici ca să deturnez atenţia – prin tot felul de acrobaţii stilistice – de la ceea ce am scris în propria-mi recenzie la carte. Dimpotrivă. În continuare îmi păstrez acel punct de vedere (cu nunţele de rigoare, pe care noua perspectivă asupra chestiunii le impune), fiindcă din cartea asta nu se pot citi toate catastrofele de care Florin M. acuză – poate pe bună dreptate – Emergent Church. Chiar mai mult, recomand cartea spre lectură, împreună cu textul lui F.M. care poate fi luat şi ca îndrumător de studiu, pentru cine doreşte. Legăturile pe care le face el sunt cel puţin interesante, deşi repet că nu ştiu dacă sunt şi juste în raport cu realitatea din teren.

E consternantă convingerea lui F.M. că, de fapt, „ereziile” pe care le propagă Chalke, N.T. Wright&co au la temelie dorinţa de desfrâu sau faptul că aceştia nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Christos. De unde deduc că există posibilitatea (aici pe pământ) ca unii oameni să ştie care este statutul spiritual al altor oameni. Că se pot face evaluări şi departajări, că se pot despărţi răii de buni cu ajutorul omului. Nu ştiu ce să fac, în acest context, cu afirmaţia lui N.T. Wright care susţine că agoniza în rugăciune uneori tocmai când dorea să înţeleagă aceste lucruri. Cu toate acestea, n-a făcut, potrivit recenzentului, decât să o ia pe arătură. Acestea fiind depoziţiile, nu-mi rămâne decât să mă gândesc la dubla predestinare care l-o fi hărăzit pe episcopul incriminat pierzaniei veşnice.

Am mai întâlnit şi afirmaţii tranşante precum: „Cultura seculară e energizată de Satan”. Chiar citându-l pe MacArthur (care nu e vocea lui Dumnezeu până una-alta), tot e o enormitate să spui aşa ceva. Înseamnă că toţi autorii laici (i.e.: non-evanghelici fundamentalişti) sunt energizaţi de… Satan? Că literatura toată e un mare… iad? Şi că muzica, pictura, teatrul sunt – în măsura în care nu se revendică de la creştinismul amintit – o imensă odă adusă stăpânului acestei lumi? Interesting point of view! Aceste speculaţii mi-au fost facilitate de faptul că nu există niciun fel de explicaţii suplimentare, nicio nuanţare.

Insist să cred în continuare că anomaliile Emergent Church se grevează pe nişte probleme reale ale bisericii evanghelice. Că indică o criză a ei. Iar răspunsurile de tipul celui oferit de F.M., oricât de just, oricât de fundamentat în aparenţă, este menit să agraveze această criză a propriului fundamentalism mai ales prin aceea că sugerează implicit că nu există alt tip de răspuns posibil. Ori eşti literalist fudamentalist, ori eşti anatema!

Nu cred că soluţia ar fi o conciliere pluralistă a celor două puncte de vedere, o negociere de tipul mai-lasă-tu-mai-las-şi-eu, ci o abordare onestă, autocritică (din partea evanghelicilor canonici), deschisă dialogului real cu dogma şi tradiţia bisericească universală. Rămân deocamdată la convingerea că perspectiva teologică ortodoxă ar avea multe să ne înveţe, că relaţia directă cu patristica s-ar putea dovedi fecundă.

Amândouă taberele împărtăşesc o aceeaşi inevitabilă şubrezenie a argumentelor. Ambele (în diferite momente ale istoriei) şi-au ales ce să reţină din tradiţie, ambele au pretenţia că au înţeles mai bine decât predecesorii Scriptura în literalitatea (sau intenţia ei). Paradoxal, singura autoritate de altă natură a taberei fundamentalist-literaliste este tocmai tradiţia ei! E de-a dreptul ironic. Faptul că a fost validată de perpetuarea ei în timp şi de raporturile cu celelalte biserici care o socot creştină (iar nu eretică) îi conferă poziţia de pe care să poată vorbi despre erezii. Altfel am putea la fel de bine să credem că asistăm la desprinderea unei noi ramuri creştine care, aflată la început, se confruntă cu exagerările sale (vezi anabaptiştii, de pildă) şi care este în acest moment declarată eretică (exact cum s-a întâmplat cu toate mişcările protestante la începuturile lor), dar ulterior va beneficia de recunoaştere.