Comentariu de Teofil Stanciu
Am citit textul critic al lui Florin Moţiu (aşa cum văd că au făcut și alții). Cred că merită apreciat efortul pe care îl face să descrie şi să combată (pe 25 de pagini) ceea ce el numeşte, din câte am înţeles, un „nou liberalism”. Mi-am dat seama cu această ocazie că am intrat, involuntar, într-o dispută care nu mă interesează în detaliile ei şi pe care nu am resursele fizice s-o evaluez sau să mi-o descâlcesc în toate amănuntele ei dezagreabile.
Se repetă insistent, în debutul recenziei, că mesajul Bibliei este unul clar, simplu de înţeles. Acesta pare să fie unul dintre argumentele forte în disputa cu Emerging Chrurch, Chalke, N.T. Wright şi alţii. Dar acest tip de argument se invalidează prin aceea că tocmai acel mesaj simplu şi clar a fost înţeles destul de diferit de biserici precum cea ortodox-orientală şi cea catolic-apuseană ori protestantă, iar evanghelicii (în speţă baptiştii) apăruţi pe la 1.600 ştiu chiar mai bine decât toţi care era esenţa mesajului lui Christos. Acest tip de asumpţie implicită nu face decât să dea apă la moară oricui susţine că de-a lungul istoriei s-a produs o evoluţie pozitivă în sensul descifrării adevăratei dogme. Iar aceasta este chiar una dintre afirmaţiile lui Chalke sancţionată în această recenzie.
Textul în sine pare destul de convingător. Mă surprinde doar că metoda aleasă nu a fost cea a confruntării directe cu învăţătura „ereticilor” incriminaţi, ci adaptare după critica făcută de alţii. Procedeul mi se pare extrem de şubred şi repede contestabil. Mai ales că aproape toată „bibliografia” se compune din predici, nu din documente.
Scot în evidenţă aceste deficienţe nu ca un chiţibuşar ce m-aş afla. Nici ca să deturnez atenţia – prin tot felul de acrobaţii stilistice – de la ceea ce am scris în propria-mi recenzie la carte. Dimpotrivă. În continuare îmi păstrez acel punct de vedere (cu nunţele de rigoare, pe care noua perspectivă asupra chestiunii le impune), fiindcă din cartea asta nu se pot citi toate catastrofele de care Florin M. acuză – poate pe bună dreptate – Emergent Church. Chiar mai mult, recomand cartea spre lectură, împreună cu textul lui F.M. care poate fi luat şi ca îndrumător de studiu, pentru cine doreşte. Legăturile pe care le face el sunt cel puţin interesante, deşi repet că nu ştiu dacă sunt şi juste în raport cu realitatea din teren.
E consternantă convingerea lui F.M. că, de fapt, „ereziile” pe care le propagă Chalke, N.T. Wright&co au la temelie dorinţa de desfrâu sau faptul că aceştia nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Christos. De unde deduc că există posibilitatea (aici pe pământ) ca unii oameni să ştie care este statutul spiritual al altor oameni. Că se pot face evaluări şi departajări, că se pot despărţi răii de buni cu ajutorul omului. Nu ştiu ce să fac, în acest context, cu afirmaţia lui N.T. Wright care susţine că agoniza în rugăciune uneori tocmai când dorea să înţeleagă aceste lucruri. Cu toate acestea, n-a făcut, potrivit recenzentului, decât să o ia pe arătură. Acestea fiind depoziţiile, nu-mi rămâne decât să mă gândesc la dubla predestinare care l-o fi hărăzit pe episcopul incriminat pierzaniei veşnice.
Am mai întâlnit şi afirmaţii tranşante precum: „Cultura seculară e energizată de Satan”. Chiar citându-l pe MacArthur (care nu e vocea lui Dumnezeu până una-alta), tot e o enormitate să spui aşa ceva. Înseamnă că toţi autorii laici (i.e.: non-evanghelici fundamentalişti) sunt energizaţi de… Satan? Că literatura toată e un mare… iad? Şi că muzica, pictura, teatrul sunt – în măsura în care nu se revendică de la creştinismul amintit – o imensă odă adusă stăpânului acestei lumi? Interesting point of view! Aceste speculaţii mi-au fost facilitate de faptul că nu există niciun fel de explicaţii suplimentare, nicio nuanţare.
Insist să cred în continuare că anomaliile Emergent Church se grevează pe nişte probleme reale ale bisericii evanghelice. Că indică o criză a ei. Iar răspunsurile de tipul celui oferit de F.M., oricât de just, oricât de fundamentat în aparenţă, este menit să agraveze această criză a propriului fundamentalism mai ales prin aceea că sugerează implicit că nu există alt tip de răspuns posibil. Ori eşti literalist fudamentalist, ori eşti anatema!
Nu cred că soluţia ar fi o conciliere pluralistă a celor două puncte de vedere, o negociere de tipul mai-lasă-tu-mai-las-şi-eu, ci o abordare onestă, autocritică (din partea evanghelicilor canonici), deschisă dialogului real cu dogma şi tradiţia bisericească universală. Rămân deocamdată la convingerea că perspectiva teologică ortodoxă ar avea multe să ne înveţe, că relaţia directă cu patristica s-ar putea dovedi fecundă.
Amândouă taberele împărtăşesc o aceeaşi inevitabilă şubrezenie a argumentelor. Ambele (în diferite momente ale istoriei) şi-au ales ce să reţină din tradiţie, ambele au pretenţia că au înţeles mai bine decât predecesorii Scriptura în literalitatea (sau intenţia ei). Paradoxal, singura autoritate de altă natură a taberei fundamentalist-literaliste este tocmai tradiţia ei! E de-a dreptul ironic. Faptul că a fost validată de perpetuarea ei în timp şi de raporturile cu celelalte biserici care o socot creştină (iar nu eretică) îi conferă poziţia de pe care să poată vorbi despre erezii. Altfel am putea la fel de bine să credem că asistăm la desprinderea unei noi ramuri creştine care, aflată la început, se confruntă cu exagerările sale (vezi anabaptiştii, de pildă) şi care este în acest moment declarată eretică (exact cum s-a întâmplat cu toate mişcările protestante la începuturile lor), dar ulterior va beneficia de recunoaştere.
A meritat incursiunea. Am citit vreo doua pagini din cele 25 si apoi am mers pe fast forward ca sa nu ma improaste prea tare oratorul ca taaare face spume.
Ar fi multe de spus dar cine le implineste? 🙂
Serios vorbind emergenta asta nu e eretica ci doar putin intarziata cam ca tot ce face omul cand vrea sa mai zideasca un turn Babel. Adica eu sunt emergent din nastere aproape.
Chestia cu ortodoxia si patristica e valabila dar vai, ele vorbesc intr-un limbaj ante-deluvian.
Eu m-am resemnat si ma multumesc cu descifrarea cuneiformelor limbajului lui Badea Cartan aflat intre ortodoxie si emergenta.
La asta aș putea răspunde precum o colegă de facultate: DA.
Adevărul e că nu cred că individual ar trebui parcurs drumul către Tradiție (adicătelea de cătră fiecarele dintre credincioși), ci de către cei care sunt cu vocația direcției în creștinism. Și nu din litera lor, ci din spiritul ce i-a mânat să se extragă seva.
Oricum, cert e că e o criză. Dar că nu prea se vrea recunoașterea ei. Și nu prea știm ce urmează…
Unul din eforturile “emergentilor” e tocmai incercarea de reevaluare si integrare a traditiei bisericii primelor secole, respinsa mai mult sau mai putin de modernismul evanghelic. Lucru bun si (poate) de folos lumii evanghelice, zic eu, dar din pacate se cam rezuma la cateva lumanari aprinse si miros de tamaie pe fond molcom de praise-and-worship post-nouazecist.
Ca miscarea emergenta a inceput ca o critica a evangheli(cali)smului se stia inca din 1995. Personal, sunt de-acord in mare parte cu lista de probleme spuse pe sleau de tinerii evanghelici care au emers ca lideri ai unei miscari de protest si “reforma prin conversatie”. Dar cred ca solutiile oferite (sau refuzul impietririi in vreo una – ca etos postmodern) au creat mai multa ceata decat au risipit-o. Iar pozitiile fundamentalist-alarmiste precum ale textului amintit mai sus nu fac decat sa agraveze situatia.
O observatie: sa nu ne grabim sa punem etichete (gen emergent=liberal=eretic) pana nu ascultam pana la capat ce are de spus celalat. Emergentismul american nu e unitar, se misca intr-un spectru de pozitii, nu poti sa-i inghesui in aceeasi barca pe McKnight si Burke, la fel cum nu poti cu anti-emergenti precum MacArthur sau Carson.
Mulțumesc mult pentru precizări. Mi s-au confirmat acum mai multe intuiții vizavi de această mișcare. Precizările sunt foarte binevenite.
Am răsfoit cartea lui N.T. Wright – Mesia și nu am găsit (încă) locul unde se ascunde erezia. De aceea nu pot decât să suțin ideea că nu se poate echivala totul cu erezia și/sau liberalismul.
Cât despre soluțiile propuse la problemele ridicate, regret să aflu că se merge mai mult pe preluare de rituri, decât pe fundamentare teologică solidă.
Cei care cocheteaza cu invataturile nebiblice, cei care fug de supunerea fata de Dumnezeu in viata si in gandire, invata sa sa isi mascheze razvratirea prin rationamente subtile, printr-o pretentie de eruditie si de deschidere a mintii care pare laudabila (dar care e doar semnul pasirii in afara perimetrului miscarii evanghelice). Ca Wright adoniza in fata unui alt Dumnezeu decat cel al Bibliei (dupa cum reiese din cartile lui) e de admirat pentru unii. In rest, din comentariul lui TS ma intreb cine ar putea gasi oarecari convingeri pe care sa isi construiasca viata. Daca el respinge si traditia evanghelica, singura autoritate pare sa ii ramana propria minte – sau poate traditia neevanghelica, ca pare mai atractiva?! Pozitia lui o fi una de „open-mindedness” fata de tot si de toate?
E normal sa citesti cartea lui Wright si sa nu recunosti erezia de vreme ce o impartasesti si o vezi ca ceva corect.
In ce priveste literatura si arta seculara, astept sa demonstreze Teo Stanciu ca e o mare oda inchinata Dumnezeului biblic. Poate incepe de la Epopeea lui Ghilgames si de la literatura egipteana antica, trecand prin autorii greci antici. Poate ca acele opere sunt chiar inspirate de Duhul Sfant. Interesting point of view!
Florine,
Trec peste faza cu erezia. Fiindcă autoritățile la care încerc să-mi raportez existența n-au fost încă excomunicate din Biserică pe motiv de erezie. Cred că, în esență, există creștini autentici și eretici, dar mai cred și că atât unii cât și alții sunt răspândiți prin toate confesiunile creștine (nu mă interesează în ce procente).
Dar susțin că da, cred că, într-un sens larg, toate operele de care vorbești sunt inspirate de Duhul Sfânt. În măsura în care cred într-o revelație generală, nu pot să neg această idee. Cred că Dumnezeu poate folosi inclusiv descoperirile lui Freud tot ca revelație generală. Când vine vorba de autoritate, e deja o cu totul altă discuție.
Oricum, nu cred că există un Dumnezeu al Scripturilor care să fie definibil într-o dogmă exclusivă și precisă. Sunt foarte multe lucruri care se pot spune despre Dumnezeu, dar acestea sunt comune tuturor creștinilor. Dumnezeul-Treime este un Dumnezeu al Tradiției, fiindcă Scriptura nu-L numește nicăieri așa. Căsătoria în Biserică este o tradiție, fiindcă Biblia nu cere nicăieri ca soții să se cunune înaintea pastorului și să se pună mâinile peste ei. Mersul de două ori pe duminică la biserică este o tradiție, duminica a fost impusă de Tradiție. Deci, oricât aș vrea, nu pot să-mi bazez viața religioasă exclusiv pe Biblie și preceptele ei. Acolo sunt temelile, dar aceste temelii pot fi înțelese diferit – așa s-a și întâmplat de-a lungul veacurilor cu aspecte ce țin de culoare culturală a contextului. Esența e aceeași, dar o avem comună cu toți cei ce se numesc creștini: Sfânta Treime, mântuirea prin har și credință în Biserică, păcătoșenia omului, dubla natură a lui Christos. Lucruri fundamentale. Dar nu pot să nu văd că și ceea ce spun evanghelicii este o interpretare a Bibliei. Una dintre cele existente. Am aderat și eu la ea, dar nu vreau să o absolutizez în detrimentul tuturor celorlalte. O prefer și eu, dar nu cred că e infailibilă în mod absolut.
Teologia evanghelică are fisuri și la nivel de dogmă și la nivel de practică. Faptul că recunosc asta înseamnă că nu recunosc nicio autoritate?
PS: Din câte am înțeles eu, NT Wright s-a rugat înainte să scrie cărțile. Deci, dacă era sincer în căutarea lui, cum poate fi învinovățit că a „nimerit” la alt Dumnezeu? Încerc să înțeleg raționamentul pentru că adesea ni se spune la biserică că e suficient dacă ne rugăm cu sinceritate și citim Biblia. Se pare că nu e îndeajuns…
Revelatia generala e totuna cu inspiratia de care se vorbeste in cazul Scripturii, la tine?
Apoi, daca toate operele lirterare sunt inspirate de Duhul Sfant, Satan nu are niciun rol in influentarea autorilor necrestini? Dau au conlucrat Duhul Sfant cu diavolul? Sau sa fie vorba de un panteism, in care Dumnezeu e prezent in manifestari gradate in toate? Religia canaanitilor blestemata de Dumnezeu a fost si ea inspiratia Duhului Sfant in oarecare masura?
Tu scrii: „Deci, oricât aș vrea, nu pot să-mi bazez viața religioasă exclusiv pe Biblie și preceptele ei”. Deci, iti bazezi viata religioasa si pe altceva decat Biblia? Pe ce? Pe alte religii? Pe literatura?
Nu ai citit in Faptele Apostolilor ca biserica se aduna in prima zi a saptamanii, si Pavel afirma acelasi lucru in Corinteni? Cum poti sa spui ca traditia a impus duminica?
„Oricum, nu cred că există un Dumnezeu al Scripturilor care să fie definibil într-o dogmă exclusivă și precisă”. Deci, tu te inchini unui Dumnezeu vag, nedefinibil? Fiecare sa ne inchinam dumnezeului care ne convine? Scriptura chiar nu il defineste precis pe Dumnezeu? Nu face diferenta intre cine e dumnezeu si cine nu e?
Deci, daca nu absolutizezi interpretarea evanghelica, sa inteleg ca accepti toate interpretarile crestine? Accepti si un Dumnezeu care condamna rugaciunea la sfinti si unul care o accepta? Accepti si un Dumnezeu care o accepta pe Maria ca si co-redemptix si un Dumnezeu care nu o accepta?
Dumnezeul care i-a lovit pe Nadab si Abihu pt ca nu au lucrat potrivit voii Sale clare si specifice si care i-a lovit pe Uza cu moarte si pe imparatul Osia cu lepra pt acelasi lucru, crezi ca accepta orice inchinare adusa de culte care vin cu tot ce cred ele inaintea Lui? Sau e prea dur un astfel de Dumnezeu sa mai credem in El in vremea de acum?
Florine,
Răspund într-un singur comentariu la ce zici tu.
Mai întâi, mi se pare că dialogul e foarte dificil în termenii pe care încerci să-i impui. Fie nu înțelegi ce spun, fie nu admiți decât parametrii care îți convin.
O să te rog să-mi detaliezi tu cât la sută este divin și cât nu în revelația generală. N-am această curiozitate. Dar cred că orice mă ajută să înțeleg mai mult despre sufletul uman sau despre creație, despre viața de fiecare zi, poate fi considerat folositor (poate diavolul crea? poate da ceva bun, adevărat și revelator?). Grecii cred că au aproximat destul de bine unele lucruri. Cinste lor. De ce aș ignora tot ce ne descoperă zeii lor despre predispozițiile firii omenești?
A absolutiza o interpretare, după câte știu eu, înseamnă a o socoti singura validă. Ceea ce mi se pare că și sugerezi de altfel. Dacă nu o absolutizez înseamnă că las loc și altora. Atât! Nu înseamnă că eu mă închin după fiecare dintre ele. Ci că nu le abrog, nu le contest dreptul la existență.
Dacă voia lui Dumnezeu e atât de clară, de ce au baptiștii și un Iosif Țon și un Paul Negruț? De ce au evanghelicii și penticostali și baptiști și creștini după evanghelie? De ce metodistul Wesley nu s-a făcut moravian, deși a fost cutremurat de mărturia acestora? De ce există nu știu câte grupări baptiste, fiecare cu autoritățile lor (de cartier)?
Viața nu se poate baza doar pe Biblie, ci se bazează și pe tradiția bisericii. Chiar dacă această tradiție este cea evanghelică, baptistă sau cum s-o numi ea.
Te rog însă să nu răstălmăcești în oglindă ce spun eu. Între o afirmație și opusul ei există grade și nuanțe. Dacă nu admitem că exită gri în dialogurile dintre noi, atunci dialogul nostru nu are niciun rost. Fiindcă orice am spune numai unul are dreptate. Iar acela, se străvede, nu sunt eu 🙂
Teo,
Din tot ce scrii, inteleg ca tendinta ta este ecumenica. Te-as respecta mai mult daca ai fi om dintr-o bucata sa iti asumi aceasta si sa nu mai afirmi ca esti in tabara evanghelica, de vreme ce nu e adevarat. Nu voi fi de acord cu teologia ta, dar macar te-as respecta ca ai curajul sa te declari deschis ceea ce esti.
Aceasta e ultima mea interventie.
F
Florine,
Există oameni dintr-o bucată și din mai multe bucăți 😀
Așadar, nu am o teologie foarte precisă fiindcă nu sunt teolog și nu vreau să articulez una doar de dragul de a avea. Dar înțeleg că ecumenismul este implicit o vină. Știu că se definește în foarte multe feluri. Dar eu mi l-aș defini, în buna tradiție evanghelică, pornind de la un verset (știu că pentru o dogmă e nevoie de minim 3, dar nu fac teologie dogmatică din asta, ci doar atitudine de viață; pe de altă parte, în același capitol există 4 versete care vorbesc despre asta mai mult decât explicit, însă noi nu reușim să le aplicăm nici măcar în bisericile evanghelice): „Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum sîntem şi noi.” (Ioan 17:11). Și îl citez aici pe Wurmbrand: „Relația dreaptă dintre confesiuni și credincioși este admirația reciprocă.” (100 de meditații din închisoarei, pag. 288) Dacă asta e ceea ce trebuie să îmi asum o fac cu bucurie. Fiindcă asta înseamnă pentru mine ecumenism.
Mi-e foarte clar că unificarea dogmatică și ritualică este imposibilă. Sunt curios dacă există cineva care ar fi dispus să renunțe la o dogmă de dragul unității creștine.
Acum, pe mine nici nu mă interesează să fii de acord cu „teologia” mea. Chiar deloc. Singura întrebare care contează e următoarea: este această „teologie” eretică? Fiindcă dacă este, mă interesează unde-i adevărul. Însă eu am un handicap din start: nu cred că mântuirea se dă exclusiv potrivit unei anumite teologii. Cred însă foarte tare (și nu admit niciun argument, fiindcă nu cred că există vreunul) că mântuirea poate fi căpătată în orice biserică creștină recunoscută ca atare de celelalte biserici creștine (nu mă refer acum la toate sectele deviante care au proliferat în ultimii ani): ortodoxă, catolică, lutherană, reformată, metodistă, episcopaliană etc. Nu crec că lumina a revenit în lume doar pe la 1550, iar apoi a prins să strălucească pe la 1600 când se boteza John Smith.
Poate ti-am mai povestit dar eu m-am suparat cand cineva apropiat m-a facut ecumenic. Ecumenismul imi parea prea exclusivist.
Acu n-am inteles totusi daca esti evanghelic cu tendinte ecumenice sau ecumenic cu aroma evanghelica…:)
sam,
Știi sloganul ăla: „ProTV e tot ce vrei”? 🙂
Sunt tot ce vor cititorii, care înțeleg mai bine ce sunt, după nevoile fiecăruia dintre ei.
Eu știu doar că n-am de gând să plec din biserica evanghelică în care umblu, dar nici nu am de gând să mă închin la dogma baptisă. O distanță critică față de anumite chestiuni mi se pare absolut esențială. Ca să-i pot respecta pe alții, ca să-i pot prețui, ca să-i pot iubi (cum se cere la evanghelie) cred că trebuie să mă relativizez puțin, să-mi dau seama ca nu sunt buricul pământului și că biserica în care umblu nu este UNICA.
Oprește-mă, că m-am apucat să-ți dau aici răspunsuri prea serioase, deși tu doar mă luai puțin peste picior. Auzi, un răspuns posibil: un evanghelic căruia îi place aroma de tămâie 😉
[…] 2009 – Teofil Stanciu: Critica criticii […]
[…] 2009 – Teofil Stanciu: Critica criticii […]