Cum să nu ne pierdem din cauza mesajelor regăsite

Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON

Recenzie de Agnusstick

Mesajul pierdut al lui Isus a fost regăsit!

Steve Chalke şi Alan Mann (nu se ştie în ce proporţie fiecare) au făcut acest anunţ acum vreo 4 ani. E chiar reconfortant să vezi că există domenii în care România are o întârziere de doar 4 ani… La noi discuţia (scandalul?) pe marginea cărţii respective de-abia se încinge, pe când pe aiurea încă nu s-a stins complet.

MesajUL, da, autorii (adică mai bine zic şi eu Steve, că toată lumea cu el se ceartă oricum) sunt de părere că ar trebui să existe UN mesaj principal, esenţial, ca un slogan din care să derive toate consecinţele învăţăturii şi activităţii lui Isus pe această lume. Acest mesaj „master” a fost cândva cunoscut (altfel nu i-ar mai zice pierdut). Steve nu ne spune de către cine şi când, aşa că putem face speculaţii la liber. Apoi s-a pierdut, dar aici ni se sugerează că vina principală o poartă oameni precum Augustin şi Toma de Aquino, după care s-au luat generaţii întregi de teologi şi predicatori (unii, probabil, în mod incoştient). Cert e că Biserica, biserica, bisericile şi creştinii în general au eşuat lamentabil, pentru că starea actuală a lumii şi starea interioară a indivizilor nu este după dorinţa lui Isus, nu se conformează mesajului Său.

Trist, dar posibil să fie şi adevărat. Totuşi, vorba lui Pilat, ce este Adevărul? Nu este, desigur, doar o statistică, din care am putea afla un procent de creştini nemulţumiţi de ei înşişi, de biserica lor, de efectul credinţei acestora asupra societăţii şi a relaţiilor interumane ş.a.m.d. Steve dă doar nişte exemple, nişte cazuri izolate de astfel de nemulţumiri – desigur cunoaşte multe altele –, dar fundamentează premisa demersului său pe acest eşec: mesajul corect fie nu a fost înţeles niciodată de lumea creştină, fie s-a alterat deplorabil, pentru că nu a produs efectele aşteptate. Iar asta într-adevăr se vede, nu trebuie demonstrat prea riguros, şi degradarea se accelerează în acelaşi ritm apocaliptic cu încălzirea globală. Mulţi probabil că ar contesta această premisă – nu mă număr printre ei totdeauna.

O accept (şi) când mă gândesc la faptul că ar trebui să ne recunoască lumea după iubirea frăţească, după slujirea reciprocă, aşa cum a spus Isus. Acestea ar trebui, în mod normal, să aibe efecte minunate asupra societăţii, ceva apropiat de Utopia, de diversele utopii care au eşuat rând pe rând. Totuşi, acest mesaj imbricat, poate auxiliar, pe care Steve nu îl consideră demn de titlul de MESAJUL, este unul foarte clar – nu văd cum ar fi putut fi răstălmăcit sau pierdut – şi mie îmi serveşte pentru fundamentarea premisei.

O accept (şi) când mă gândesc că de fapt pretenţia teologiei de a fiinţa este deşartă – poate că ar trebui să acceptăm că teologia este doar acea omiletică mai riguroasă, mai profundă, mai raţională, mai sistematică şi pluridisciplinară. Să vedem că omiletica inspirată, speculativă, înflăcărată, este inacceptabilă ca teologie dar uneori mult mai aproape de adevăr – dar ce este Adevărul? O persoană… Şi ce altceva ar trebui să-şi propună o teologie, decât să poată hrăni mulţimile, cu ajutorul predicatorilor?

Read Full Post »

Îmbolnăviţi de o mioară

Titlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali.

Read Full Post »