Îmbolnăviţi de o mioară

Titlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali.

„Icioglanul nu-i mârlan. E chiar un tip subţire. Icioglanul este tot timpul în primele rânduri, cu ochii după flash-uri şi microfoane. Icioglanul nu doarme niciodată. Dacă muritorul de rând visează umbre şi chipuri din trecut, el visează la chipuri pe care nu le-a văzut niciodată. Nimeni nu are curajul să polemizeze cu icioglanii.” (pag. 36)

Autorul aduce nume, fapte, invocă dovezi scriptice. Un adevărat deliciu pentru colportori, un stârv numai bun de prădat. Însă o perspectivă sumbră pentru ceilalţi, cărora le pasă. Fiindcă aceste hibe, nu sunt doar ale unor ierarhi bisericeşti, ci şi ale unor grupuri culturale impregnate de boala mioriţismului. De pildă, Eugen Barbu & Vadim cu „Săptâmâna”, „România Mare”, „Tricolorul” sau Adrian Păunescu şi „Flacăra” etc.

Antecedente heredo-colaterale

Prezentul se adapă, desigur, de la izvoarele trecutului. Iar aici se deschide o pagină de istorie niciodată elucidată a ortodoxiei româneşti: relaţia cu legionarii. În destule cercuri de oameni cinstiţi şi credincioşi la locul lor legionarii sunt totuna cu martirii. Or, spune autorul, nu au cum să stea lucrurile tocmai aşa. Reproşurile lui se îndreaptă către criterioniştii lui Nae Ionescu, dar şi către sămănătoriştii lui Iorga. De asemenea, nu scapă nici gândirismul păşunist al lui Crainic. Iar contribuţia părintelui D. Stăniloae este şi ea „evidenţiată”. Toate aceste grupări, susţine R-V.M., au conturat o imagine care nu se regăseşte în realitate. Românii n-au fost niciodată atât de credincioşi pe cât îi închipuiau idilizat unii dintre teoreticienii creştinismului ţărănesc. Legionarilor, de altă parte, nu li se pot trece cu vederea crimele înfăptuite sau doctrina doar fiindcă au trebuit să plătească pentru ea cu ani de puşcărie. Şi nu se poate uita girul pe care biserica l-a acordat în mod tacit acestei mişcări:

„[…] simpatia legionară era una sinceră şi ea a atins corpul ecleziastic la toate nivelurile, încât a fost necesară chiar intervenţia Patriarhului Miron Cristea” (pag. 72).

La scurtă vreme după ce regimul s-a schimbat, biserica s-a înjugat la carul socialismului, dictând caterisiri ori sancţiuni din ordin de stat. Iar asupra acestor decizii se pare că n-a revenit niciodată. La fel cum niciodată n-a dorit să lămurească în ce relaţii a fost cu statul comunist. Când s-au întâmplat „scurgeri” de informaţii, a sărit armata de apărători să acuze „antinaţionalismul”, „intenţiile demonice” etc. ale celor ce au avut curajul să spună ceva despre vreun prelat.

Mioriţismul se mai leagă de istorie şi-n alt fel. Până la urmă, istoria este „făcută”, ea nu „există”. Astfel că toate concepţiile istoricului au şanse mari să se regăsească în interpretarea pe care el o dă faptelor. Nu aşa se explică faptul că noi am ajuns să credem că Ştefan cel Mare a stat în calea turcilor din profund creştinism şi sentiment naţional (deşi ideea de naţiune capătă contur abia prin secolul XIX)? Iar Mihai Viteazul visa „să-i unească pe toţi românii” într-o singură ţară? Mai rămâne să spunem că şi Burebista era animat de naţionalism când a unit triburile geţilor.

Tot astfel ştie tot drept-credinciosul că poporul român s-a născut… ortodox. Cam cu vreo mie de ani înainte de Marea Schismă. Deci pe când nu exista împărţeala ortodocşi-catolici. Foarte mult „folclor istoric” de proastă calitate, aşadar, ne bântuie memoria afectivă.

Autorul contestă multe astfel de mituri invocând fapte, date, argumente de logică elementară. Dar aceste atacuri nu lovesc în credinţa adevărată, ci o confirmă. Faptul că România secolului XXI are încă oameni care trăiesc după cuvântul Evangheliei, faptul că s-a propagat creştinismul până acum e dovada cea mai concludentă că biserica n-a sucombat sub povara de compromisuri începute în Evul Mediu şi continuate în prezent.

Probe şi diagnoze

Aproape fiecare dintre cele 107 capete are o frază sentenţioasă memorabilă. Dau numai câteva exemple, fiindcă cel mai bine e să vă convingeţi pe cont propriu:

„Trăim un neorasism modern, subtil şi periculos, pentru că nu-l putem numi.” (pag. 49)

„Fericitul Bulă a fost personajul central al vieţii subculturale de dinainte de 1989… La urma urmei, cel mai mare opozant al totalitarismului din România a fost Bulă. Și Goma!” (pag. 130)

„Teologia mioriţică este o teologie lipsită de noutate.” (pag. 87)

Doar o scurtă lămurire. Nu inovaţia teologică este cea invocată aici, ci dezbaterea teologică vie, în pas cu vremurile (cam ceea ce au făcut neopatristicienii de la Saint-Serge, de exemplu). Mi s-a părut interesant că, pentru autor, deviaţiile eretice înregistrate în teologia occidentală sunt semn al vivacităţii ei.

„Biserica nu cunoaşte realităţile societăţii contemporane, starea reală a religiozităţii sufletului românesc.”(pag. 78 )

„Poporul român s-a animalizat. Nu a pierit şi nici nu va pieri. Se va animaliza progresiv” (pag. 131)

Sper să n-aibă dreptate.

„Suntem o naţie cleptomană dintru începuturile vieţuirii noastre. Nu ne-au stricat turcii sau grecii.” (pag. 44)

„De mai bine de şapte decenii, Evanghelia este prizoniera mioriţismului şi în numele lui Iisus Hristos vorbesc toţi nebunii” (pag. 13)

Parc-am mai auzit pe undeva despre nişte biserici (mai protestante aşa) în care de prea multe ori se exprimă covingerea că însuşi glasul Domnului grăieşte din amvon, deşi comunică lucruri contradictorii de la an la an. Sau doar mi s-a părut mie…

„Din nefericire, nu au existat mai multe Rohii.” (pag. 52)

Ce-i cu Ulfila şi cu Wurmbrand?

Iată:

„Ar trebui să-i ridicăm statuie lui Ulfila pentru că, datorită acestui got şi a altora din neamurile sale, creştinismul a prins la daco-romani, care-l uitaseră pe Apostolul românilor, Andrei. Mai bine l-am numi pe Ulfila, Apostolul protoromânilor. Asta ar corespunde adevărului istoric, dar n-ar mai suna bine în manualele de istorie.” (pag. 120)

Apoi:

„Dacă R. Wurmbrand ar fi trecut la ortodoxie, sigur l-am fi găsit în lucrarea despre evreii convertiţi la ortodoxism şi pe care o flutură toţi duhovnicii semidocţi cu materate și lucrări publicate la Christiana, Sofia sau Anastasia… Aşa, despre Richard Wurmbrand vorbesc doar străinii şi dintre români, numai neoprotestanţii.” (pag. 86)

Observaţii finale

Multe sunt olaturile unde e căutat mioriţismul sub diversele lui măşti. Raportarea românilor naţionalişti (şi a clerului) la războiul din fosta Iugoslavie, relaţia cu biserica greacă, Maglavitul, vizita Papei, Bulă, Goma, evreii, mizeria, martirii, asociaţiile de promovare a intereselor, dizidenţa, receptarea lui Blaga, judecarea lui Culianu, falsificarea istoriei etc.

Nici alte biserici nu scapă, mai ales cea catolică. Papa Ioan Paul al II-lea – numit „fenomenologul” – apare într-o lumină nu tocmai măgulitoare, dar nu i se contestă nici calităţile şi realizările. Avem aşadar un discurs nuanţat, chiar dacă uneori pamfletar.

Nu toate argumentele autorului sunt demne de luat în calcul. Uneori e excesiv de determinist, atribuind trăsăturile mentorului şi discipolului sau pe cele ale părintelui şi copilului. Totuşi, fiecare om are libertate de alegere, iar faptele sale trebuie văzute în lumina propriilor decizii, nu legate strâns de ale predecesorilor.

Ortografierea cu minusculă şi compunerea unor substantive comune pornind de la numele unor persoane (tismăneanului, calinicargaţii, călini-nemeşi etc.) – procedeu vădit iconoclast – devin obositoare prin repetiţie şi, de la un moment încolo, iritante, împiedicând cursivitatea lecturii.

Cu toate plusurile şi minusurile aferente, cartea este o lectură utilă celor care vor, în mod sincer, să-şi cunoască moştenirea religioasă şi naţională.

„avem tabloul complet al românului de azi şi o radiografie a caracterului său: mândru, laş, fricos, împuţit, mincinos” (pag. 145).

Dacă aici s-ar încheia totul, atunci cartea lui Romeo-Valentin Muscă n-ar avea alt rost decât ca modalitate de defulare a autorului. Iar dacă această imagine epuizează întreaga gamă de manifestări şi trăsături specifice acestei naţii, atunci doar un teribil masochism l-ar face pe cel care a scris aceste rânduri să-şi ducă viaţa în acelaşi spaţiu „c.d.-ponitic” (cum zice undeva), când ar fi putut probabil să rămână în străinătăţile pe unde s-a şcolit.

Cred că miza e dincolo de acest tablou sumbru şi desperant. Recuperarea creştinismului autentic (care se preocupă de văduvă şi orfan, de dreptate şi milă, de semeni şi marginali) ar putea oferi leacul eficient – la scară largă – împotriva genelor rele sau a năravurilor nocive. Şi, cum se ştie, creştinismul este şi creator de civilitate.

Vestea bună este că tot acest dezmăţ neruşinat poate fi observat tocmai pentru că există şi cei virtuoşi. Biserica are totuşi martiri, chiar dacă mulţi au trădat-o, are teologi, chiar dacă sunt grămezi întregi de semidocţi care comit doctorate prin străinătăţi, are posibilitatea să-şi asume istoria ei reală, chiar dacă este obligată de politica ecleziastică oficială să o eludeze (încă).