Despre Liturghia primelor trei veacuri

Titlu: Istoria Liturghiei în primele trei veacuri
Autor: Petre Vintilescu
Localitate: București
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2001
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-569-475-1
Prețul: 7.65 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Cartea preotului Petre Vintilescu este interesantă din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că se referă la o perioadă despre care informaţiile sunt relativ sărace. Apoi pentru că valorifică o bibliografie ce depăşeşte graniţele Ortodoxiei Răsăritene. Iar asta se întâmpla în anii ’20.

Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel în domeniu, pot să apreciez doar atitudinea şi spiritul lucrării, iar nu valoarea contribuţiilor şi acurateţea informaţiilor. Însă faptul că autorul citează şi dialoghează în lucrarea sa cu autori catolici, protestanţi sau anglicani, că foloseşte lucrări scrise în engleză, franceză şi germană (pe lângă sursele directe în greacă şi latină) poate fi apreciat şi de către un mirean cât de cât cunoscător de teologie.

Când am văzut o carte despre istoria Liturghiei scrisă de un român, recunosc că am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat în surpriză, constatând că nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelică (pentru amănunte bio-bibliografice, vezi aici). La finalul lecturii, am fost încântat că Editura Nemira s-a ocupat să repună în circulaţie această scriere. Probabil, mă gândesc, vor mai fi şi alte asemenea cărţi care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.

Istoria Liturghiei… urmăreşte modul în care s-a fixat şi definitivat formula liturgică pe care Biserica de Răsărit o practică până în prezent. Cercetarea începe de la sinagogă şi de la ritul iudaic de închinare. Iar ipoteza autorului, susţinută cu mai multe argumente, este că ritualul creştin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (există similarităţi identificabile chiar şi până astăzi între cele două rituri). Dar existau şi diferenţe fundamentale, venite tocmai din dorinţa de a trasa o disctincţie vizibilă între unii şi alţii. Două dintre deosebirile semnificative au fost renunţarea la sâmbătă în favoarea duminicii (fiindcă duminica a înviat Christos) şi înlocuirea ritualului pascal cu ritualul euharistic.

Cei dintâi germeni liturgici sunt identificaţi de către Petre Vintilescu în scrierile Noului Testament, la Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru. Încă de la începuturile sale, Biserica era organizată ierarhic – în fruntea ei fiind apostolii şi cei din cercul apropiat lor, beneficiind de autoritate apostolică – şi avea nişte rânduieli pe care le respecta.

Pentru unii poate că e o noutate (şi eu am aflat cu surprindere) că, la un moment dat, Euharistia (Împărtăşania) avea loc sâmbăta seara, iar duminica dimineaţa se desfăşura numai un serviciu divin. Pentru un credincios practicant e, probabil, cunoscut faptul că existau părţi ale Liturghiei la care nu puteau participa decât cei botezaţi, catehumenii şi păgânii trebuind să stea afară. Dar cartea nu se ocupă numai de aspectele exterioare ale ritualului liturgic, ci şi de conţinutul lui. Fiecare rugăciune rostită în timpul Liturghiei are o istorie proprie, o confirmare venită din partea Tradiţiei. Astăzi ne-ar fi foarte greu să ne imaginăm o rugăciune de câteva zeci de minute, însă, în primele secole, nu era chiar o raritate. Şi nu era vorba de cereri adresate lui Dumnezeu, ci de laude.

Autorul nu produce dovezi doar ca să aibă suficiente argumente, ci recunoaşte cu onestitate că există perioade despre care sunt disponibile prea puţine date scrise. Cât despre mărturiile invocate, acestea nu provin exclusiv din surse bisericeşti, ci sunt exploatate şi însemnările istoricilor vremii sau dovezile arheologice. Mai există şi dovezi indirecte sau subînţelese: unele texte prin chiar tăcerea lor asupra anumitor subiecte sau prin tratarea lor marginală demonstrează că lucrurile respective erau un loc comun pentru comunităţile creştine.

Deşi accentuează caracterul unitar şi normativ al manifestărilor liturgice, Petre Vintilescu nu evită să discute şi distincţiile care existau sau conflictele care au apărut în Biserica Primară. Această atitudine nu ţine numai de onestitatea ştiinţifică a unui autor, ci şi de cinstea asumată activ de către orice creştin integru.

Faptele sunt puse într-o lumină teologică apofatică şi interpretate ca atare. Cu toate acestea, nu se produce o falsificare a lor, ci o hermeneutică ce evită divorţul – clamat de moderni cu multă sârguinţă – dintre ştiinţă şi credinţă. În plină perioadă modernă – cartea a apărut pentru prima dată în 1930 – Petre Vintilescu reuşeşte, cred eu, să îmbine onestitatea administrării probelor cu dreapta socotinţă a credinţei creştine autentice.

Notă: Această recenzie a fost postată cu mai mult timp în urmă pe blogul Nemira.