Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2009

treburi cerestiTitlu: Treburi cerești. Lecturi zilnice (2 vol.)
Titlul original: The Business of Heaven
Autor: C.S. Lewis
Traducător: Mirela Adăscăliței
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: vol. I: 224, vol. II: 240
ISBN: 973-50-1006-2
Preț: 19,98 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău este
până în momentul în care încearcă din răsputeri să fie bun.”

„Un creştin nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci unul care are capacitatea
de a se căi şi de a se ridica, luând-o de la capăt după fiecare poticnire.”
(C.S. Lewis)

C.S. Lewis e dintre acei puțini autori creștini utili ca portstindard. Când vrei să scoți în față un intelectual creștin de calibru, cu oarece orientare mai evanghelică, irlandezul se impune aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât citit.

Cartea pe care încerc să o prezint aici a fost concepută de către Walter Hooper, secretar personal (pentru scurtă vreme) a lui C.S. Lewis și „administratorul patrimoniului literar” al autorului, după moartea acestuia. Gândite sub forma unor meditații zilnice, cele două volume (ale traducerii românești) conțin fragmente din diferite scrieri, inventariate la final pe zile și titluri.

Se poate spune că Lewis este un apologet inteligent, lucid și onest al creștinismului, dar totodată este un autor incomod, a-normal, deconstructivist, conservator, vizionar, prudent, înțelept, ironic, împăciutor, necruțător, rafinat. Nu insist cu epitetele acestea decât pentru a sugera multiplele fațete ale scrisului său de înaltă ținută culturală și incontestabilă valoare creștină.

Ceea ce m-a surprins de fiecare dată la acest autor a fost concizia cu care reușește să tranșeze subiecte ce, la noi sau aiurea, stârnesc adesea dispute aprinse îndelungi, dar sterile. Socot că e o dovadă de înalt discernământ spiritual capacitatea de a sesiza esențialul și de a nu disprețui amănuntul semnificativ.

Reflexele mele cultural-educaţional-religioase (dobândite în mediul creştin natal) au fost puse la grea şi meritată încercare în confruntarea cu ideile lui Lewis. Am primit o lovitură în mult clamata şi fundamentala (aşa mi s-a sugerat) simplitate a religiei creștine:

„Nu folosește la nimic o religie simplă. În definitiv, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt.” (vol. 2, p. 119).

La fel şi adulata sistematizare imperios necesară:

„Putem observa că învățăturile Mântuitorului nostru, în care nu există nicio imperfecțiune, nu ne sunt date în acea formă șablon, precisă, sistematică pe care am fi așteptat-o sau dorit-o. Nu avem decât spuse relatate de alții, cele mai multe rostite ca răspuns la întrebări, turnate în oarecare măsură în tiparul contextului. Iar atunci când le vom fi adunat pe toate, tot nu le vom putea reduce la un sistem. El propovăduiește, dar nu ține prelegeri. S-a folosit de paradoxe, proverbe, exagerări, parabole, ironii” (vol. 2, pag. 130).

Mi s-a inoculat – cel mai probabil şi cu concursul meu – discret, dar eficient (prin felul în care erau judecate şi pedepsite) ideea că păcatele care afectează imaginea sunt dintre cele mai grave. Când colo, iată ce citesc în Lewis:

„Păcatele trupului sunt rele, însă cel mai puţin rele dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt toate pur spirituale: plăcerea de a-i scoate pe alţii vinovaţi, de a te purta despotic şi condescendent, de a strica plăcerea altora, de a vorbi de rău pe la spate; plăcerile puterii şi ale urii” (vol. 1, pag. 110).

Autorul continuă în aceeaşi notă:

„Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului-simţ.” (vol. 1, pag. 114).

Când venea vorba de virtute, am crezut multă vreme că, odată ce eu am renunţat la anumite lucruri (nu neapărat vicioase, dar pasibile de viciu) musai să-i determin şi pe alţii să renunţe. (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: