Visky, un prieten al lui Wurmbrand

Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită.

Read Full Post »

Spirit and Sonship. Colin Gunton’s Theology of Particularity and the Holy Spirit

Titlu: Spirit and Sonship. Colin Gunton’s Theology of Particularity and the Holy Spirit

Autor: David A Höhne

Localitate: Farnham & Burlington

Editura: Ashgate Publishing Ltd.

Anul apariţiei: 2010

Nr. de pagini: 185

ISBN: 9780754669111

Preț: de la 76 $

 Recenzie de Alexandru Nădăban

Reading the book I had several questions in my mind. One of them was: „Can a Ph.D. of a highly specialized theological subject become a book so tempting that you want to buy it and read it?” Strictly speaking the book is about the work of the Holy Spirit enabling, opening and preserving the Sonship of Jesus Christ the Messiah. But I dare say that apart from some small technicalities left over by the Ph.D. supervisor (i.e. engaging with primary sources of ancient writers through secondary ones and using Basil’s Latin version of De Spiritu Sancto in the footnotes while using its French translation in the bibliography) David Höhne sets out to demonstrate that.

At the first glance the book seems to illustrate a typical case of writing a boring book to demonstrate that the author is both right in what he affirms and in what he concludes, or being a little bit politically correct in what she concludes. In doing that he/she is logically achieving five steps: 1. establishing an exegetical description, 2. establishing a theological alternative, 3. the Spirit enabling Sonship, 4. the spirit opens Sonship, 5. the Spirit preserves Sonship and of course conclusion. So, apart from the introduction where he sets the goal, and the conclusion where he confirms the development of the plot, confirming the introductory theory, Höhne does justice to the subject. However, if we regard the book as just a(nother) ”theological description of human personhood grounded in a sustained engagement with, and critique of, Gunton’s theological description of particularity” we would lose more than we got.

His initial brilliant idea, that Colin Gunton’s theology of particularity and the Holy Spirit should engage Dietrich Bonhoeffer in a conversation might look odd for some traditional thinkers. At first glance one can not find many common points between Gunton and Bonhoeffer. We are used to judge an old author by a more recent one, closer to our way of thinking, one of our contemporaries being critical about someone who died and can not defend him/herself.  But that would be the easier way, wouldn’t it? However, Höhne is not doing that. On the contrary it is the other way round. He is engaging Bonhoeffer to support or complete Gunton, not so much to criticize him and to prove his point.

 

Read Full Post »