Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2013

Reimaginarea Bisericii

Titlu: Reimaginarea Bisericii
Titlul original: Reimagining Church
Autor: Frank Viola
Traducător: Daniel Marino
Editura: Kerigma
Anul apariţiei: 2011
ISBN: 978-973-8960-42-8
Preț: 32 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Înainte să citiți această recenzie, e bine să vă amintiți spusa care zice că „orice punct de vedere e un punct de orbire” (eu am citit-o la Wurmbrand, dar nu știu dacă-i aparține). Și o puteți aplica drept filtru și la ce scriu eu, și la cartea lui Frank Viola.

Mărturisesc că n-am citit cartea dintr-o dorință fierbinte de a descoperi soluții revoluționare (așa cum sunt prezentate pe copertă) pentru viața bisericii, deoarece nu prea cred în revoluții. Am citit-o mai degrabă cu curiozitatea celui care vrea să afle ce are de spus un teoretician (sau să-i spunem totuși teolog?) al bisericilor de casă.

Fenomenul bisericilor de casă (sau din case) mi-e cunoscut din lectura cărții Râuri de apă vie, de Fratele Yun. În China, aceste biserici sunt o consecință a conjuncturii politice nefavorabile. Nu mi-e foarte limpede dacă modelul s-ar perpetua și în cazul în care autoritățile guvernamentale și zonale ar permite manifestarea liberă a tuturor confesiunilor religioase.

Frank Viola susține însă că acest model este obligatoriu pentru întreaga Biserică creștină, fiind, de fapt, tiparul intenționat de Dumnezeu de la bun început. Afirmația e cel puțin cutezătoare, dar vom reveni asupra ei.

Nu mi-am propus să fac o evaluare a modelului pe care-l propune Viola, ci observațiile mele vor viza mai degrabă firul logic și metodologic al cărții ca atare.

Cu ce pornim la drum?

Una dintre marile calități ale cărții e aceea că evită paradigma managerială și filosofia profitului sau a succesului măsurabil care încep să fie tot mai prezente și în bisericile românești.

Din acest punct de vedere, autorul este în răspăr cu moda vremii, care măsoară adesea calitatea unei biserici după date cuantificabile: creșterea numărului de membri, dimensiunea clădirii, calitatea artistică/tehnică a programelor, formațiile cât mai numeroase și mai bine pregătite la închinarea publică etc.

Demersul lui Frank Viola vizează două ține principale: ierarhia bisericilor instituționale și manifestările cu caracter ritualic, liturgic, organizat. La baza întreprinderii sale stă convingerea că, deși

o adunare poate abandona tradiția apostolică de dragul formelor construite de ei înșiși, și totuși să primească binecuvântarea lui Dumnezeu,… binecuvântarea lui Dumnezeu nu este tot una cu aprobarea Sa” (p. 211, s.a.). Care aprobare este de rang superior binecuvântării.

Unul dintre punctele de plecare ale cărții e acela că biserica e o entitate organică. De unde aflăm asta? Din faptul că toate (n-am verificat, dar așa susține Viola) imaginile pe care le folosește Noul Testament pentru a descrie biserica „sunt entități vii” (turmă, trup, viță etc). Iar de vreme ce toate entitățile vii au un ADN, rezultă că și biserica are un ADN.

Mi se pare unul dintre punctele slabe ale argumentației și nici măcar nu cred că era necesar în discuție. Plus că ideea de ADN permite să vorbim despre variația speciei, evoluția intraspecifică etc. Prefer să nu iau în seamă foarte mult această premisă decât să o cataloghez ca un rateu metodologic și argumentativ.

Accept ca ipoteză de lucru afirmația că biserica e destinată a fi organism, nu o structură instituțională. Autorul are nevoie de această idee pentru a-și susține teologia, noi, ca cititori, avem nevoie de ea pentru a înțelege din ce punct de vedere suntem invitați să privim toate problemele abordate.

Mai rămân însă la acest punct de pornire doar pentru a-mi exprima nedumerirea față de o afirmație precum aceasta:

Când un grup de creștini își formează ADN-ul spiritual, ei se adună într-un mod care este conform cu ADN-ul Dumnezeului triunic” (p. 32).

Prefer să consider că avem de-a face cu o analogie dusă, în mod nefericit, prea departe decât să cred că un muritor, oricât de luminat ar fi, are pretenția că a descoperit ADN-ul Sfintei Treimi sau că, în mod abuziv, și-a impus modelul teologic inclusiv asupra relațiilor trinitare, clamând necesitatea unui ADN.

Recunosc că o asemenea introducere în subiect a fost de natură să mă descumpănească și să mă intrige. Însă mi-am impus să nu abandonez lectura.

Trebuie spus însă că autorul ne previne că vom fi reticenți sau chiar împotrivitori la ceea urmează să citim, grație educației și mentalității noastre care ne-au impus un anumit model și anumite modalități de percepție în privința Bisericii.

Subiecte fierbinți (mai mult…)

Read Full Post »

Articol de Valentin Teodorescu

 1. Lewis’ view of the afterlife, especially in the books The problem of pain and The Great Divorce

 

C.S.Lewis’ book The Great Divorce has a title which reflects very well his view about Heaven and Hell. Between Heaven and Hell there is ‘a great divorce’. ‘If we insist on keeping Hell (or even Earth) we shall not see Heaven: if we accept Heaven we shall not be able to retain even the smallest and most intimate souvenirs of Hell.’[1] Moreover, from an afterlife point of view, not only Heaven, but even Earth and eventually Purgatory, will be Heaven for those who are saved, and vice-versa, not only Hell, but even Earth will be Hell for those who are lost[2]. What is the rationale for such an extreme separation?

The motive of such a strong ‘divorce’ is the way these two groups chose. The reality of our human freedom and responsibility stays beyond this separation. Our choices on this earth matter more then we imagine. Lewis rejects the idea that there is a second chance for the people who chose on this world wrong. He considers that ‘if a million chances were likely to do good, they would be given. God, in His divine omniscience is like a master who knows, when boys and parents do not, that it is really useless to send a boy in for certain examination again’[3]. The conception of ‘second chance’ is not to be confused for Lewis with that or Purgatory, for there souls are already saved.

The Hell, in C.S. Lewis’ description is a place inhabited by the people who loved themselves more than anything else. These are the people to whom God told in the end: ‘Thy will be done’. What is very interesting and new for me in Lewis’ description of Hell is the fact that ‘in a sense, the doors of Hell are locked on inside, and the people there enjoy forever the horrible freedom they demanded, and therefore are self-enslaved’[4] That seems to me puzzling at first sight, because in the New Testament, in the parable of Lazarus and the rich man, the damned there wish to come out of Hell. However, Lewis agrees with this biblical image. Probably in a sense, in his view, all the damned ghosts want to come out from that place, to be happy, but they certainly do not will even the first preliminary stages of that self abandonment through which alone the soul can reach any good: ‘better to reign in Hell than to serve in Heaven’[5].

This attitude of self- centeredness is common to almost all the damned personages from The Great Divorce. Whenever they have to choose between loving themselves and loving the others, they prefer themselves, even if that means their returning to Hell. Because they are so selfish, they hate the others , and for that reason the Hell is a place where people live separately: they cannot support each other. In that sense, Sartre’s well-known statement „L’Enfer c’est !’autre”, is very real here. The only torture of the people in Hell is their selfishness manifested in each one’s specific sins. In the sense, the wrong use of freedom , the sin, devours the people who submit to it. In the end they are not even persons; rather they become finally un-persons, un-men (as the grumbler lady becomes in the end only a grumble).

On the other side, Heaven is the opposite of Hell. If the people in Hell tend to become non-persons, tend to be less and less themselves, on the contrary, in Heaven people become more and more themselves. The blessed, forever submitting to obedience, become through eternity, more and more free. Their choice was to tell God: ‘Thy will be done’. They loved God more than they loved themselves. Somehow the law of heaven is the law of abandon: he that loses his soul will save it. Hence it is truly said of Heaven that ‘in heaven there is no ownership’. To its fellow-creatures, each soul, we suppose, will be eternally engaged in giving away to all the rest that which it receives. There will be in the end a kind of eternal holy game, in which every player must by all means touch the ball and then immediately pass it[6].

There will be, as in the end of the novel Perelandra, an Eternal Dance, an eternal and happy and perfect union between distincts, on the model of Holy Trinity (and together with the Holy Trinity). In opposition with Hell, which is a place of shadows, more unreal than Earth, the Heaven will be the place of the full reality. We will be there more real than we ever dreamed, in the presence of the Triune God, the perfect Reality. It will be there the beginning of the Great Story, the Morning, the end of our dream here on Earth[7].

I totally agree with C.S. Lewis vision of the afterlife. I find that it helped me to solve some of my previous difficulties very well. My only reserve regards his belief in Purgatory. I doubt that there will be such a place, because I consider that if a person really believes in Christ, then that should be demonstrated in his daily life. I doubt that in Heaven will be ‘believers’ who lived on earth in ‘joyful’ sinning. If they lived on earth in sin and were believers, then probably they suffered a lot because of that (not necessary more than the more ‘holy’ believers, but enough as to not consider that their life on earth was happy and to crave for Heaven). And maybe the fact that probably even in Heaven will be grades of reward can be helpful when we think at this problem. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: