Noul model vechi al Bisericii

Titlu: Reimaginarea Bisericii
Titlul original: Reimagining Church
Autor: Frank Viola
Traducător: Daniel Marino
Editura: Kerigma
Anul apariţiei: 2011
ISBN: 978-973-8960-42-8
Preț: 32 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Înainte să citiți această recenzie, e bine să vă amintiți spusa care zice că „orice punct de vedere e un punct de orbire” (eu am citit-o la Wurmbrand, dar nu știu dacă-i aparține). Și o puteți aplica drept filtru și la ce scriu eu, și la cartea lui Frank Viola.

Mărturisesc că n-am citit cartea dintr-o dorință fierbinte de a descoperi soluții revoluționare (așa cum sunt prezentate pe copertă) pentru viața bisericii, deoarece nu prea cred în revoluții. Am citit-o mai degrabă cu curiozitatea celui care vrea să afle ce are de spus un teoretician (sau să-i spunem totuși teolog?) al bisericilor de casă.

Fenomenul bisericilor de casă (sau din case) mi-e cunoscut din lectura cărții Râuri de apă vie, de Fratele Yun. În China, aceste biserici sunt o consecință a conjuncturii politice nefavorabile. Nu mi-e foarte limpede dacă modelul s-ar perpetua și în cazul în care autoritățile guvernamentale și zonale ar permite manifestarea liberă a tuturor confesiunilor religioase.

Frank Viola susține însă că acest model este obligatoriu pentru întreaga Biserică creștină, fiind, de fapt, tiparul intenționat de Dumnezeu de la bun început. Afirmația e cel puțin cutezătoare, dar vom reveni asupra ei.

Nu mi-am propus să fac o evaluare a modelului pe care-l propune Viola, ci observațiile mele vor viza mai degrabă firul logic și metodologic al cărții ca atare.

Cu ce pornim la drum?

Una dintre marile calități ale cărții e aceea că evită paradigma managerială și filosofia profitului sau a succesului măsurabil care încep să fie tot mai prezente și în bisericile românești.

Din acest punct de vedere, autorul este în răspăr cu moda vremii, care măsoară adesea calitatea unei biserici după date cuantificabile: creșterea numărului de membri, dimensiunea clădirii, calitatea artistică/tehnică a programelor, formațiile cât mai numeroase și mai bine pregătite la închinarea publică etc.

Demersul lui Frank Viola vizează două ține principale: ierarhia bisericilor instituționale și manifestările cu caracter ritualic, liturgic, organizat. La baza întreprinderii sale stă convingerea că, deși

„o adunare poate abandona tradiția apostolică de dragul formelor construite de ei înșiși, și totuși să primească binecuvântarea lui Dumnezeu,… binecuvântarea lui Dumnezeu nu este tot una cu aprobarea Sa” (p. 211, s.a.). Care aprobare este de rang superior binecuvântării.

Unul dintre punctele de plecare ale cărții e acela că biserica e o entitate organică. De unde aflăm asta? Din faptul că toate (n-am verificat, dar așa susține Viola) imaginile pe care le folosește Noul Testament pentru a descrie biserica „sunt entități vii” (turmă, trup, viță etc). Iar de vreme ce toate entitățile vii au un ADN, rezultă că și biserica are un ADN.

Mi se pare unul dintre punctele slabe ale argumentației și nici măcar nu cred că era necesar în discuție. Plus că ideea de ADN permite să vorbim despre variația speciei, evoluția intraspecifică etc. Prefer să nu iau în seamă foarte mult această premisă decât să o cataloghez ca un rateu metodologic și argumentativ.

Accept ca ipoteză de lucru afirmația că biserica e destinată a fi organism, nu o structură instituțională. Autorul are nevoie de această idee pentru a-și susține teologia, noi, ca cititori, avem nevoie de ea pentru a înțelege din ce punct de vedere suntem invitați să privim toate problemele abordate.

Mai rămân însă la acest punct de pornire doar pentru a-mi exprima nedumerirea față de o afirmație precum aceasta:

„Când un grup de creștini își formează ADN-ul spiritual, ei se adună într-un mod care este conform cu ADN-ul Dumnezeului triunic” (p. 32).

Prefer să consider că avem de-a face cu o analogie dusă, în mod nefericit, prea departe decât să cred că un muritor, oricât de luminat ar fi, are pretenția că a descoperit ADN-ul Sfintei Treimi sau că, în mod abuziv, și-a impus modelul teologic inclusiv asupra relațiilor trinitare, clamând necesitatea unui ADN.

Recunosc că o asemenea introducere în subiect a fost de natură să mă descumpănească și să mă intrige. Însă mi-am impus să nu abandonez lectura.

Trebuie spus însă că autorul ne previne că vom fi reticenți sau chiar împotrivitori la ceea urmează să citim, grație educației și mentalității noastre care ne-au impus un anumit model și anumite modalități de percepție în privința Bisericii.

Subiecte fierbinți

Frank Viola susține că cea mai frapantă caracteristică a bisericii Noului Testament este absența oricărei ierarhii și a vreunei liturghii. De fapt, una dintre tezele fundamentale este aceea că, vreme de 17 secole, creștinătatea s-a aflat în eroare, adoptând un model ierarhic de inspirație păgână și, mai grav, eminamente nebiblic.

În sprijinul acestei idei, autorul invocă o seamă întreagă de argumente (deși ar fi mai adecvat să vorbim despre contraargumente care să submineze actualele biserici instituționale). Viola afirmă că nu există nicăieri vreun text biblic care să valideze ideea de ierarhie în biserică sau cea de ritual liturgic.

Orice evanghelic practicant va avea aici numeroase obiecții biblice – texte care par să susțină explicit ideea de ierarhie –, dar autorul vine cu o exegeză proprie care dovedește fie că versetele respective au fost interpretate eronat, fie că au fost traduse greșit din limba greacă.

Nu sunt în măsură să fac o evaluare a acurateții cu care folosește termenii din greacă, dar faptul că are o exegeză și o hermeneutică proprie îl și justifică, pe de o parte, îl face și suspect, pe de alta. E un nărav împământenit printre urmașii Reformei ca, de câte ori vin cu o inovație, să-și construiască repede și o bază exegetico-hermeneutică ce să le dea dreptate.

Un alt element specific multora dintre grupările creștine este acela că, pentru a se putea prezenta într-o lumină favorabilă, e musai să-i înnegrească pe ceilalți. La această metodă recurge și Viola, delimitându-se atât de bisericile instituționale (de toate!), cât și de mișcările mai recente cu care ar putea fi confundat (bisericile misionale, bisericile emergente ș.a.).

Totuși, ca atitudine generală, autorul se arată binevoitor față de toate confesiunile și sancționează separatismul religios, deplângând existența celor peste 30.000 de grupuscule creștine din toată lumea.

Soluția!

Soluția propusă de el e simplă: o biserică locală, fără lideri ierarhici, fără un sediu consacrat, adunându-se prin casele credincioșilor, fără un ritual de închinare standardizat (Cina Domnului, de pildă, e recomandat să devină parte a unei mese comune), fără predicatori, fără intervenții exterioare. Un grup de oameni relativ mic, unde fiecare ajunge să se cunoască cu fiecare, conduși de Duhul Sfânt care distribuie darurile necesare bunei funcționări a acestui „organism”. Vor exista însă sfătuitori, supraveghetori, profeți, dar aceștia nu vor deține vreun rol dominant sau vreo autoritate instituțională.

Această biserică poate fi „plantată” însă de un „lucrător apostolic itinerant”, al cărui statut nu este precizat în carte. Mi-e neclar de ce poartă acest nume, deși se face adesea o paralelă între rolul acestuia și cel al apostolilor lui Cristos de odinioară. Cert e că „lucrătorul apostolic” din zilele noastre „acordă îndrumări bisericilor care au dificultăți în ce privește întrunirile” (p. 59).

Fisuri în barcă

Dacă în cazul tuturor celorlalți lucrători e limpede că ei sunt împuterniciți de Dumnezeu prin Duhul Sfânt și recunoscuți de către biserica locală, „lucrătorul apostolic” rămâne cumva deasupra acestui sistem, de vreme ce el însuși poate avea inițiativa inițierii unei noi biserici.

Însuși faptul că Viola scrie o carte care stabilește niște direcții teologice îl situează deasupra tuturor comunităților de acest tip, conferindu-i o autoritate instituțională implicită. Dacă el poate fi invalidat de către bisericile organice, atunci înseamnă că se află în zona ereziei. Dacă e validat, este recunoscut implicit ca reprezentând o autoritate.

Frank Viola are mare încredere în bisericile organice locale, fiind convins că acestea beneficiază de căluzire divină și că nu pot greși dacă rămân fără ierarhie. Dar dovedește totodată multă neîncredere în Biserica universală care a adoptat un model ierarhic de autoritate.

Poate că explică altundeva, dar pentru mine rămâne momentan un mister cum oameni precum Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Augustin, Sf. Vasile cel Mare au contribuit esențial la dogma ortodoxă din postura de episcopi și îi credem, dar contestăm modelul de conducere căruia s-au supus, în timp ce credem în călăuzirea unei biserici locale.

Mai mult, ce încredere mai putem avea în validitatea crezurilor creștine stabilite de niște episcopi pentru toată creștinătatea, când ei se aflau deja într-un sistem ierarhic nebiblic, care blochează funcționarea normală a Bisericii? Cum puteau decide ei ce să creadă Biserica, dacă biserica din zilele lor era una cu mari deficiențe și grave orbiri?

Mai departe, în ce măsură canonul NT este valid dacă a fost stabilit de către o Biserică organizată ierarhic? Nu cumva există și alte cărți pe care e posibil să le fi exclus din canon deoarece sancționau tocmai structurile ei de autoritate de la acea vreme?

Repet, se poate ca autorul să fi răspuns în alte scrieri la aceste probleme care se ridică în mod inevitabil. Deocamdată rămân cu întrebările.

Câteva concluzii

Autorul merită apreciat pentru că pune degetul pe câteva dintre rănile Bisericii contemporane: abuzul de putere, organizarea pe principii de societate comercială, cheltuirea banilor pe clădiri fastuoase, dezbinarea confesională, preocuparea pentru teorii teologice sterile etc. Dar trebuie privită cu prudență pretenția că abia după 17 secole de întunecime s-a născut un om capabil să vadă eroarea gravă în care se afla Biserica și faptul că „o revoluție atât în teologie cât și în practica bisericii este iminentă” (p. 14). Orgoliile revoluționare îmi par extrem de periculoase.

Cât despre modelul propus de Frank Viola – și care, susține autorul, e posibil numai în cazul abolirii oricărei ierarhii – cred că trebuie văzut în ce măsură va mai fi funcțional și la a doua sau la a treia generație. E un test cinstit, cred eu, și convingător.

Insist, ca să fie clar, nu contest modelul propus în această carte, dar fundamentarea teoretică pe care o face Frank Viola nu m-a convins că este singurul valid și biblic. Istoria Bisericii dovedește că și alte modele au funcționat și au avut impact deosebit. Pe de altă parte, atâta vreme cât Biserica rămâne o entitate divino-umană, elementul uman va fi coruptibil și își va face simțită prezența cu bune și cu rele. Nu cred într-un model unic și infailibil.

Cred, în schimb, că există multe condiționări culturale și conjuncturale ale tuturor modelelor dezvoltate de-a lungul istoriei. Toate au și ancore transcendente, teologice, antropologice, dar și determinări concrete, legate de timp și spațiu, de vecinătăți și condiții economice ș.a.m.d.

A cataloga Biserica drept păgână mi se pare echivalent cu a-ți scuipa părinții în cap. De aceea nu împărtășesc deloc spiritul revoluționar-reformist al autorului. Tot istoria a arătat că toate reformele au avut și părțile lor negative. Așa că, de ce ar fi asta altfel? Personal cred că ar fi suficient ca fiecare să-și ia creștinismul în serios exact acolo unde se află. Restul lucrurilor vin pe cale de consecință.