Patericul sau despre lupta cu anchilozarea

Titlu integral:  Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Ediție integrală
Traducere după Patrologia graeca 65, coll. 71-440 (ed. Cotelier)
Autor: colectiv
Traducător: Cristian Bădiliță
Oraș: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2005 (ediția folosită)
ISBN: 973-681-952-3
Preț: 30 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Am remarcat în ultimii ani că sunt unele lucruri la care nu mai am receptivitate, care nu mă mai preocupă. Ba chiar o anumită rigiditate în privinţa unor subiecte care mi s-au clarificat. Presupunerea mea e că, în timp, odată cu experiența, mintea (și personalitatea) își stabilește niște automatisme și, totodată, niște scheme ce riscă să devină inflexibile.

Și atunci se ridică firesc întrebarea: cum să-ți păstrezi sprinteneala minții? Care sprinteneală nu presupune să iei mereu toate lucrurile de la capăt, ci să nu pierzi din vedere lucrurile esențiale, să rămâi atent la ceea ce trebuie, să nu devii anchilozat și îngust.

Mi se pare că lecturile reprezintă un antidot la anchilozare, iar Patericul este unul dintre cele mai eficace stimulente. Patericul (egiptean) conține „apoftegmele” – adică maximele, sentințele, cugetările – monahilor care au locuit în chiliile din Sketis, Nitria și de la Chilii în jurul anului 400 AD.

Părinții pustiei fac figură de ciudați și extremiști, ori de câte ori vine vorba despre ei. De fapt, am întâlnit destui oameni care, atunci când fac referire la călugări înțeleg aproape exclusiv extremism.

Monahii sunt, vezi bine, niște inși care au fugit din lume, care s-au însingurat, care nu mai voiau să aibă contact cu alți oamenii, care au locuit pe stâlpi (doar unul e celebru pentru asta și, oricum, nu mulți ar fi reușit performanța), care nu se spălau (au fost câțiva, dar nici în epocă nu era la mare trecere igiena), care se flagelau (mai rar, dar erau și din ăștia).

Se pierde însă din vedere un lucru esențial pentru această poveste: de ce făceau ei tot ce făceau? Întrebarea e absolut necesară din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că motivația s-ar putea să pună într-o altă lumină faptele. Iar pe urmă, pentru că răspunsul la această întrebare ne-ar putea feri de ispita de a-i judeca.

Trebuie spus că, dacă respectivii călugări nu ar fi avut contact cu alți oameni, atunci n-am avea nicio informație despre ei. Deci mitul izolării nu prea stă în picioare. E adevărat că se fereau cât puteau de lume, dar din pricini foarte precise. Nu insist cu detalii.

Aceste „centre monahale”, cum le-am spune noi azi, aveau biserici unde călugării se întâlneau săptâmânal. Iar sihaștrii, oricât de mizantropi, aveau fie îndrumători, fie ucenici sau și una și alta. De fapt, n-ar fi putut ajunge să aibă discipoli dacă nu și-ar fi îndeplinit și ei stagiul de ucenicie.

Câți călugări, atâtea căi

Toți călugării căutau să se mântuiască. Dar căile sunt aproape la fel de numeroase precum monahii. Unii sunt teribili de antisociali, alții se bucură când sunt vizitați sau locuiau în comunități. Unii se remarcă prin post, alții excelează în rugăciune.

Unii cultivă un fin simț al umorului, alții abia dacă scot vreun cuvânt și sunt sobri și încruntați. Unii luptă direct cu demonii, alții abia dacă își pot stăpâni pornirile firii. Unii sunt persoane aproape publice – ba chiar au fost episcopi și preoți recrutați din rândurile lor  – alții ies numai noaptea din chilii.

Nu există rețete universale pentru stilul de viață solitar. Căci ceea ce spune unul la pagina 10 contrazice altul la pagina 67. Și amândoi citează din Biblie. Ba mai vine și un al treilea, la pagina 119 și propune o altă cale.

Probabil că cel mai frapant aspect al Patericului, dincolo de stilul aforistic și încifrat (pe alocuri), e tocmai contradicția flagrantă pe care o descoperi între diverse apoftegme mai ales dacă pornești chitit să descoperi o coerență logică și discursivă.

Pentru ca lucrurile să fie nițel și mai complicate, chiar și unii dintre călugării care procedează într-un fel ce pare duhovnicesc sunt sancționați de către îndrumătorii lor din diverse motive. Cum ar veni, nici măcar căile bune nu sunt toate bune sau nu întotdeauna.

Calea depinde de om, de împrejurări, de „vârsta spirituală” la care se află, de discernământ și de Duhul Sfânt. Călugării fug de femei, dar unul ia o femeie în brațe și o trece râul. Călugării postesc, dar unul este sfătuit să mânânce cu oaspeții lui chiar și în zi de post.

Aproape pentru orice regulă exterioară, privitoare la viața publică, există undeva un călugăr care s-o încalce și să fie lăudat pentru asta. Atenție, nu vorbim aici despre păcate, ci despre norme de comportament.

În loc să ne oprim însă la cazurile de extremism (anecdotic), ar fi mai de folos probabil să observăm în câte feluri luptau acești oameni cu ispitele și cât de serios priveau această luptă neîncetată.

Permanențe

Dincolo de multitudinea de cazuri particulare și de aplicații circumstanțiale există câteva permanențe ce revin cu obstinație în majoritatea învățăturilor.

Neagoniseala și frugalitatea. Călugării sunt toți săraci. Indiferent de statutul pe care l-au avut înainte de a se călugări, odată intrați în chilie, muncesc cu mâinile lor pentru pâinea de toate zilele. De obicei, împletesc coșuri pe care le vând pentru bani de pâine.

De mâncat, călugării mănâncă puțin, o dată pe zi, beau ceva apă. În caz de „ospăț”, mănâncă legume fierte sau crude și beau ulei sau vin. Însă toate cu o maximă cumpătare.

Nu judecați! Regula e atât de drastică încât nici măcar păcatele flagrante nu sunt judecate. Sunt foarte numeroase exemplele în care un „frate” este judecat de ceilalți, iar la urmă se dovedește că a fost nedreptățit. Avva Moise are o apoftegmă elaborată ce elimină rând pe rând contextele în care ai putea fi ispitit să judeci.

Tot de asta ține și faptul că fiecare trebuie să-și vadă de calea lui și să nu se compare cu altul. Un avva care se poticnise de faptul că Arsenie avea pernă sub cap și o rogojină moale pe care să se odihnească bolnav fiind, e „urecheat” blând de un preot. Arsenie fusese slujbaș împărătesc de rang înalt, cârcotașul era un fost cioban de prin Egipt. Pentru primul, viața monahală presupunea renunțare la o sumedenie de privilegii. Celui de-al doilea, călugăria îi adusese o viață de odihnă la care nici n-ar fi putut visa ca cioban.

Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat și a ieșit și el afară zicând: „Și eu sunt păcătos”. (p. 99)

Smerenia. În lupta cu demonii, nici postul, nici rugăciunea, nici veghea nu valorează cât smerenia. Nu că ar fi inutile cele dintâi, ci, o știm prea bine, acestea pot hrăni mândria spirituală care vine din „performanțele” ascetice deosebite. Așa că, fără smerenie, toată truda devine zadarnică.

Însă smerenia nu e o trăsătură pe care unii o au, iar alții nu. Nu se definește pasiv, ci activ: ca dispreț de sine, umilire în fața altora, suportarea umilințelor. Se pare că părinții pustiei nu erau deloc preocupați de „stima de sine” sau de o „imagine corectă de sine”. Și totuși, nu erau traumatizați nici nevrotici. Dimpotrivă, majoritatea își găseau pacea sufletească în asta.

Ascultarea necondiționată. Deși ar putea fi privită ca un caz particular al smereniei, ascultare merită tratată separat pentru că era adesea un test important pe care trebuia să-l treacă orice aspirant la viața monahală.

Într-o celebră pildă din Pateric, un ucenic este pus să ude un toiag înfipt în pământ. După trei ani, bățul a rodit, iar avva a luat un fruct și l-a dat fraților cu următoarele cuvinte: „Luați și mâncați rodul ascultării!”. Un alt călugăr se duce să fure numai pentru că așa i-a poruncit avva sub îndrumarea căruia se afla.

Răbdarea nedreptăților. Ori de câte ori un călugăr e învinuit pe nedrept, fie își asumă imediat acuzația, fie este sfătuit de un avva mai în vârstă să procedeze astfel. Singura acuză la care ripostează e cea de erezie.

Relatările despre astfel de incidente sunt extrem de succinte, dar adesea ele acoperă intervale de luni sau ani. Unii sunt acuzați de curvie și cresc copilul fără să crâcnească, alții de hoție și trăiesc cu vina multă vreme.

Consonanța dintre gând, faptă și cuvânt. Se insistă foarte mult pe ideea că trebuie să vorbești foarte rar, foarte puțin și în spiritul adevărului. Dar și aceste cuvinte trebuie să aibă acoperire în fapte. Învățăturile călugărilor nu au nicio valoare dacă nu izvorăsc din experiență.

Adevărata pedagogie este întruchipată, aproape fără excepție, în exemplul personal. Învățătura are o valoare numai în măsura în care este trăită, întrupată de către „bătrânul” care o predică. „Fă ceea ce (mă) vezi făcând” sună un refren al Patericului.

Nu mai insist pe rugăciune, post, veghe, facere de bine, lupta cu patimile, cumpătare, fiindcă presupun că astea sunt asociate în mod automat cu monahismul.

 Concluzii

Ce am remarcat, nu fără surprindere, e faptul că foarte mulți dintre părinții pustiei citează din Biblie ca și când versetele s-ar referi strict la călugări. Nouă ni se pare evident azi că nu aveau dreptate, ci Scriptura are destinatari mai numeroși. Dar și noi avem convingerea că e foarte clar că Biblia ne spune un lucru sau altul. De ce am avea noi mai multă dreptate decât ei sau de ce n-am fi și noi supuși acelorași orbiri care ni se par evidente la ei?

Diversitatea căilor și a stilurilor pe care le adoptă călugării diminuează mult cheful de a-i judeca pe alții. Între ei erau și mai charistmatici, și mai liturgici, și mai intelectuali, și mai analfabeți, și mai performanți, și mai slabi. Citindu-i, e cu neputință să nu remarci că și în bisericile de azi există diverse forme de manifestare a spiritualității. Că nimeni nu poate legifera stilurile permise și cele nepermise.

Dacă dăm crezare textelor din Pateric, atunci avem dovada scrisă că, la trecerea dintre secolele IV și V, în biserică se manifestau încă harismele despre care unii susțin că s-au gătat la moartea apostolilor. Printre anahoreții din Egipt sunt menționați clarvăzători, taumaturgi, oameni care vorbesc îl alte limbi, profeți, bătrâni cu darul alungării duhurilor etc.

În cazul în care credeți totuși că o astfel de carte nu mai are nicio relevanță pentru vremurile noastre sau că „moda” călugărilor este una apusă, aș contraargumenta cu ultimele cuvinte din Pateric:

„Bârfa este moarte pentru suflet”

Notă: Vă rog să nu considerați acest text ca fiind o recenzie propriu-zisă a Patericului, ci o sumă de note și impresii ale subsemnatului.

 Articole similare:

• Tratament pentru mânie
• Rugăciunea neîncetată