Prima mea „întâlnire” cu Richard Wurmbrand

Titlu: Cu Dumnezeu în subterană
Titlul original: In God’s Underground
Autor: Richard Wurmbrand
Traducători: Marilena Alexandrescu-Munteanu și Maria Chilian
Localitate: București
Editura: Casa Școalelor
Anul apariţiei: 1994
Nr. de pagini: 272
ISBN:973-95876-3-1
Preț: 25 RON (aici)

Recenzie de Teofil Stanciu

Am citit Cu Dumnezeu în subterană într-o vacanță de vară (nu mai știu precis dacă în 1994 sau 1995). Cu greu o puteam lăsa din mână. Avea un efect hipnotic asupra mea. Dintr-un motiv care multă vreme mi s-a părut ciudat, suferința din închisori mă fascina.

Deși știam că trebuie să fi avut un gust oribil, până și mâncarea deținuților avea, în închipuirea mea, o aromă plăcută. Mi se părea o impietate că îmi treceau astfel de gânduri prin minte. Mă scuturam de ele și mă străduiam să-mi repun, rațional, lucrurile în ordine. Suferința doare, morcovii putrezi sunt scârboși etc.

N-am încercat, multă vreme, să-mi explic de unde îmi venea această „ispită”. Încerc acum, deși n-am vreo certitudine că aceasta este explicația căutată. Am totuși niște argumente care pledează pentru felul în care văd în prezent lucrurile.

Punând cap la cap toate experiențele de lectură sau audio-vizuale pe care le-am trăit raportat la Wurmbrand, mi-e tot mai limpede că am căzut în „plasa” puterii lui de seducție. Dacă ar fi să-l descriu printr-un singur cuvând, probabil că acesta ar fi: seducător. Un creștin seducător.

Modelul de creștinism pe care-l propune e copleșitor, înspăimântător până la paroxism (după câțiva ani de pușcărie grea să te rogi lui Dumnezeu să-ți mai dea, dacă așa e voia Lui, iar Dumnezeu să te și asculte… aduce a nebunie). Dar are ceva contagios.

Dintre oamenii cu care am ajuns să fiu contemporan, Wurmbrand mi se pare cel mai aproape de un model de creștin ce se apropie de ideal. A suferit mult, a iertat tot, iar pe urmă ne-a vorbit tuturor despre iubire cu o autoritate pe care puțini pot s-o aibă.

Îmi amintesc destul de clar acel poem nebunesc pe care Wurmbrand l-a conceput într-un moment de grea luptă spirituală. O declarație de dragoste absurdă și șocantă pe care i-o face lui Isus Hristos și în urma căruia este lăsat în pace de diavol.

Chiar dacă nu ești credincios, nu poți să nu remarci cum credința acestui om (și a altora ca el) l-a ajutat să-și păstreze mintea întreagă în niște împrejurări în care mulți au clacat. Iar forța pe care o are mărturia unui fost schingiuit care se roagă la Dumnezeul său pentru torționari e incontestabilă.

Îmi mai amintesc relatarea despre celula în care povestește că și-a petrecut mai mulți ani, fără să știe ce anotimp sau moment al zilei e afară, într-o liniște deplină, menită să-l scoată din minți pe deținutul ce era obligat să stea zi și noapte cu lumina aprinsă.

Un episod tulburător îl constituie tentativa lui Wurmbrand de a se sinucide. De aici, în ordinea omenească a lucrurilor, l-au scăpat gardienii care i-au schimbat salteaua în care adunase pastilele, cu toate că ei nu știau ce plănuia dețintul. În ordinea divină însă, era intervenția providențială a lui Dumnezeu.

Nu atât torturile erau cele mai impresionante – deja aflasem din „Memorialul durerii” câte ceva despre metodele elaborate de securitate – cât atitudinea omului față de călăii săi. Rezistența fizică și spirituală a unui om care și-a petrecut mai multe luni între tuberculoșii dați morții era cea care frapa.

Cum îmi plăcea să citesc, țin minte că am remarcat în această scriere niște cărți și niște autori. Când un autor atât de impunător ca statură morală și spirituală îți spune că a stat o noapte întreagă să citească Patericul (habar nu aveam pe atunci ce-i ăla), te pune oleacă pe gânduri.

Dacă nu mă înșală memoria, tot de la Wurmbrand am aflat prima oară și despre Ivan Karamazov. Sigur tot de la el am auzit despre Talmud, Kabala sau Mișna. Am mai aflat o grămadă de nume ale unor sfinți din istoria Bisericii (fără discriminarea celor de altă nuanță confesională decât autorul: Antonie de Padova, Filipo Neri etc.). Dar am aflat și nume cu rezonanțe sumbre pentru istoria noastră recentă: Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghiu-Dej, colonelul Țurcanu etc.

Am mai remarcat un fapt, care se regăsește în toate scrierile lui Wurmbrand. Autorul pare să vorbească despre altul, nu despre sine. Nu e încrâncenat, nu e fudul, nu se victimizeză, nu se plânge, nu vrea răzbunare, nu caută atenție. Altele sunt mizele: să mărturisească ce a făcut Dumnezeu și să ateste caracterul criminal al sistemului comunist.

Citită la o vârstă destul de fragedă încă, această carte – alături de Creștinismul redus la esențe de C.S. Lewis – cred că mi-a influențat în chip hotărâtor perspectiva pe care am ajuns mai târziu s-o am asupra creștinismului.

A fost una dintre oazele care m-a izbăvit și lecuit de ispitele unui legalism destul de arțăgos și apăsător (deși pericolul nu e niciodată înlăturat cu totul). A fost un reper timpuriu și solid în propria-mi galerie a marilor creștini. Iar acest fapt îl datorez unui profesor care mi-a făcut cartea cadou și altuia care ne vorbea mereu despre Wurmbrand, făcându-mă curios.