Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘1998’ Category

Science and Theology

Titlu: Science and Theology. An introduction
Autor: John Polkinghorne
Editura: Fortress Press
Anul apariţiei: 1998
ISBN: 0-8006-3153-6
Preț: 25$

Recenzie de Valentin Teodorescu

Introduction

In his book Christian Theology: An Introduction, Alister McGrath affirmed that there are three main approaches to the relation between Christian theology and natural sciences today: one that affirms the continuity between science and theology (the Christian faith should be reinterpreted in terms consistent with the accepted wisdom of the age), a second one that affirms the distinctiveness of theology and science, and a third one that affirms the opposition between theology and science [1].

The position of John Polkinghorne, whose ideas I will try to evaluate in this essay, seems to be the second one (theology and science are distinct, each of them having its own sphere of competence); but he also considers that they can mutually interact, to the benefit of both.

Polknighome himself, in Science and Theology, the book to which I will especially refer, calls the first position „assimilation” the second position „consonance” considering himself a consonantist.[2]

In the present essay, I intend to show, using some examples from his book, that generally he achieved his goal: the ‘intermarriage of scientific and theological insight’ to which he refers is cogent and elegant, and any open-minded reader will find it extremely compelling.

However, in my opinion (which I admit that is corrigible), there are some cases when his proposed solution may not be in perfect agreement with what the Scripture says, or when, at least from my point of view, the supposed agreement is debatable.

My essay is divided in two parts. The first part refers to the insights that theology offers to science, and connected with that, to the possibility of a natural theology. The second part refers to the insights that science offers to theology: on the one hand to the way in which some scientific theories such as quantum mechanics, quantum cosmology and chaos theory may give insights to biblical doctrines such as Creation, Fall and God’s Attributes; on the other hand to the way in which the scientific epistemology (especially) may give insights to the doctrine of Christ. (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Titlu: Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor
Titlul original: Drachenwein und EngelsbrotDie Lehre des Evagrios Pontikos von Zorn und Sanftmut
Autor: Ieromonah Gabriel Bunge
Traducător: Ioan I. Ică jr.
Localitate: Sibiu
Editura: Deisis
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 296
ISBN: 973-9344-70-4
Preț: –

Recenzie de Teofil Stanciu

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă. (mai mult…)

Read Full Post »

pelerinul-rusTitlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 ) (mai mult…)

Read Full Post »

fromm-frica-de-libertateTitlu: Frica de libertate
Titlul original: The Fear of Freedom
Autor: Erich Fromm
Traducător: Magdalena Măringuţ
Localitate: Bucureşti
Editura: Universitas (imprint Teora)
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 256
ISBN: 973-601-402-9

Recenzie de Teofil Stanciu

Pentru unii creştini protestanţi (sau neoprotestanţi), lucrurile pe care le spune Fromm despre protestantism s-ar putea să fie mai greu digerabile. Chiar suspectându-l însă de interese meschine sau de intenţii calomnioase la adresa lui Luther şi a urmaşilor săi, cred că merită totuşi atenţie măcar pentru că aduce o perspectivă critică asupra mişcării. Ceea ce înseamnă că scoate în evidenţă vulnerabilităţile, defectele, riscurile, sporind astfel înţelegerea propriilor rădăcini. Iar asta n-are cum să fie rău.

Trebuie spus dintru început că autorul exclude orice cauzalităţi metafizice, preferând să lucreze cu date observabile, verificabile şi cât de cât cuantificabile. Adicătelea într-un spirit cât mai ştiinţific cu putinţă. Recurge astfel la mărturii istorice, la achiziţiile psihologiei moderne, la studii şi informaţii rezultate pe urma unor cercetări. Nu investighează transcendentul şi nici nu ia în calcul decât consecinţele pe care transformările de mentalitate le-au avut în psihologia socială a societăţii protestante.

Erich Fromm este un neamţ din şcoala psihanalistă (de văzut, pentru interesaţi, felul în care se delimitează de Freud – pag. 242-247), care a scris cartea de faţă în 1941, în limba engleză, refugiat fiind în SUA din calea guvernului nazist. De fapt, ascensiunea lui Hitler şi sprijinul pe care i l-a dat muncitorimea germană – ce părea, până atunci, foarte orientată către stânga socialistă – l-au determinat să întreprindă această cercetare. Iată, aşadar, o alăturare destul de incitantă, dacă nu revoltătoare: Reformă şi nazism.

Să începem cu începutul, mai precis cu „capii” Reformei, despre care autorul spune că sunt, ca persoane:

„printre cei mai ranchiunoşi dintre marile figuri ale istoriei şi, cu siguranţă, dintre conducătorii religioşi”,

consecinţa fiind că:

„doctrinele lor erau colorate de această ostilitate şi nu puteau face apel decât la un grup stimulat el însuşi de o ostilitate puternică, refulată” (pag. 87).

Dar să-i lăsăm puţin pe ei şi să vedem cam care era situaţia pe când încă nu exista ideea de individ, adică în Evul Mediu. Din punct de vedere economic, nu exista concurenţă reală, nu se instalaseră încă regulile pieţei de capital. De fapt, comerţul era socotit legitim, însă

„este o afacere periculoasă. Omul trebuie să fie sigur că se ocupă de asta pentru beneficiul public şi că profitul de care beneficiază nu este mai mare decât răsplata pentru munca sa.” (R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, citat la pag. 54-55).

Pe lângă asta, erau repetate insistent îndemnurile de a împărţi câştigurile cu săracii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Calvin, pentru care săracii (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: