Patericul sau despre lupta cu anchilozarea

Titlu integral:  Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Ediție integrală
Traducere după Patrologia graeca 65, coll. 71-440 (ed. Cotelier)
Autor: colectiv
Traducător: Cristian Bădiliță
Oraș: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2005 (ediția folosită)
ISBN: 973-681-952-3
Preț: 30 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Am remarcat în ultimii ani că sunt unele lucruri la care nu mai am receptivitate, care nu mă mai preocupă. Ba chiar o anumită rigiditate în privinţa unor subiecte care mi s-au clarificat. Presupunerea mea e că, în timp, odată cu experiența, mintea (și personalitatea) își stabilește niște automatisme și, totodată, niște scheme ce riscă să devină inflexibile.

Și atunci se ridică firesc întrebarea: cum să-ți păstrezi sprinteneala minții? Care sprinteneală nu presupune să iei mereu toate lucrurile de la capăt, ci să nu pierzi din vedere lucrurile esențiale, să rămâi atent la ceea ce trebuie, să nu devii anchilozat și îngust.

Mi se pare că lecturile reprezintă un antidot la anchilozare, iar Patericul este unul dintre cele mai eficace stimulente. Patericul (egiptean) conține „apoftegmele” – adică maximele, sentințele, cugetările – monahilor care au locuit în chiliile din Sketis, Nitria și de la Chilii în jurul anului 400 AD.

Părinții pustiei fac figură de ciudați și extremiști, ori de câte ori vine vorba despre ei. De fapt, am întâlnit destui oameni care, atunci când fac referire la călugări înțeleg aproape exclusiv extremism.

Monahii sunt, vezi bine, niște inși care au fugit din lume, care s-au însingurat, care nu mai voiau să aibă contact cu alți oamenii, care au locuit pe stâlpi (doar unul e celebru pentru asta și, oricum, nu mulți ar fi reușit performanța), care nu se spălau (au fost câțiva, dar nici în epocă nu era la mare trecere igiena), care se flagelau (mai rar, dar erau și din ăștia).

Se pierde însă din vedere un lucru esențial pentru această poveste: de ce făceau ei tot ce făceau? Întrebarea e absolut necesară din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că motivația s-ar putea să pună într-o altă lumină faptele. Iar pe urmă, pentru că răspunsul la această întrebare ne-ar putea feri de ispita de a-i judeca.

Trebuie spus că, dacă respectivii călugări nu ar fi avut contact cu alți oameni, atunci n-am avea nicio informație despre ei. Deci mitul izolării nu prea stă în picioare. E adevărat că se fereau cât puteau de lume, dar din pricini foarte precise. Nu insist cu detalii.

Aceste „centre monahale”, cum le-am spune noi azi, aveau biserici unde călugării se întâlneau săptâmânal. Iar sihaștrii, oricât de mizantropi, aveau fie îndrumători, fie ucenici sau și una și alta. De fapt, n-ar fi putut ajunge să aibă discipoli dacă nu și-ar fi îndeplinit și ei stagiul de ucenicie.

Read Full Post »

Rugăciunea neîncetată

Titlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

„Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 )

Read Full Post »