Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Editura Humanitas’ Category

Titlu: Baraba
Titlul original: Barabbas
Autor: Pär Lagerkvist
Traducător: Liliana Donose Samuelsson
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006 (ed. a III-a)
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-50-1227-7
Preț: 5 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Scriptura este destul de discretă în ce-l privește pe Baraba. Se știe că era un criminal, condamnat pentru un omor săvârșit în timpul unei răscoale. Nici măcar numele lui nu este cunoscut cu certitudine. Bar-aba se traduce, spun exegeții, fiul tatăului, dar există manuscrise mai vechi, zic ei, în care figurează ca Bar-raban – fiu de rabin. În acest vid de informații își croșetează Lagerkvist țesătura narativă a romanului care l-a făcut celebru.

Baraba este mai mult decât surprins de întorsătura pe care o ia viața lui. În loc să fie executat, se trezește eliberat, iar în locul său este răstignit un învățător: Isus. Toată creștinătatea recunoaște că Isus a murit pentru întreaga omenire, dar niciun om de pe pământ nu a trăit mai direct și mai explicit această experiență.

Atras în chip inexplicabil pe urmele condamnatului care-i luase locul, Baraba asistă la crucificarea lui, presimțind cumva că tot ce i se întâmpla aceluia era nedrept. După răstignire, începe să investigheze prin cetate, să afle cine fusese și ce făcuse acel răstignit. Aude tot felul de lucruri care-l intrigă: Mesia, profet, Fiul lui Dumnezeu, înviere…

Deși se duce în prima zi a săptămânii la mormânt (așa cum auzise), nu îi este dat să-l vadă pe Christos ridicându-se din morți. În zilele ce vin, nu are liniște, ci se apropie de cei care fuseseră în preajma lui Isus și încearcă să-i tragă de limbă. Este dornic să afle mai multe. Ajunge să stea de vorbă cu Lazăr din Betania, care atestă că a fost înviat. Dar din toată discuția, lui Baraba îi rămâne mai degrabă ideea morții decât cea a vieții.

Primirea pe care i-o fac cei din anturajul lui Isus și cei care începuseră să creadă în el este destul de ostilă, astfel că Baraba se îndepărtează de ei. De altfel, el a trăit mai tot timpul sub semnul însingurării. S-a născut din ură, mai degrabă decât dintr-o iubire oricât de întinată. Nu și-a cunoscut părinții, iar pe tatăl său a ajuns să-l ucidă într-o altercație – era tâlharul care-l ura cel mai mult din banda lui, dar fără să-și cunoască legăturile de sânge. (mai mult…)

Read Full Post »

Titlu: Căutarea intermitentă
Titlul original: La quêtte intermittente
Autor: Eugéne Ionesco
Traducător: Barbu Cioculescu
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 182
ISBN: 973-50-0590-5
Preț: –

Recenzie de Teofil Stanciu

O fi având vreo „scrânteală” din naştere, dar Eugéne Ionescu a reuşit mereu să fie incomod. Prin anii ’30 făcea cronică de carte în România, atentând nonşalant la „valorile” consacrate ale vremii. Prin anii ’50 era anti-comunist, în Franţa, într-o perioadă în care constituia o insultă intelectuală să nu fii de stânga. Doar domnul Sartre încă elogia maoismul, stalinismul – fiindcă glasurile lui Soljeniţîn şi Goma încă nu se auziseră peste „cortina de fier”, deşi existau scriitori precum Istrati, care deja se lecuiseră de comunism – cum să-şi permită cineva să gândească altfel?

Iată-l în anii ’80, pe acelaşi Ionesco, în căutarea lui Dumnezeu de această dată. Riscurile unei asemenea întreprinderi mi se par destul de mari pentru imaginea unui literat. O „cădere” către concepţii… revolute poate fi – pentru unii – semnul unei minţi care îşi pierde raţionalitatea, preţioasa şi atotputernica raţionalitate. Cu toate acestea, inventatorului teatrului absurd, nu doar că Îl caută pe Dumnezeu, dar şi scrie despre asta şi apoi publică ceea ce a scris.

Auzisem că spre sfârşitul vieţii dramaturgul s-ar fi apropiat de creştinism, iar Căutarea intermitentă vine să susţină această ipoteză. Socot însă acest demers unul firesc la un autor care a refuzat mereu ideologiile, pe motiv că „toţi autorii angajaţi vor să te violeze, adică să te convingă, să te înregimenteze”.

Materialul clientului

Punctul de pornire este recunoscut cu toată acuitatea şi onestitatea:

Condiţia noastră existenţială este atât de joasă, de rea, încât nu poate fi decât rodul unei căderi. (pag. 160). (mai mult…)

Read Full Post »

treburi cerestiTitlu: Treburi cerești. Lecturi zilnice (2 vol.)
Titlul original: The Business of Heaven
Autor: C.S. Lewis
Traducător: Mirela Adăscăliței
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: vol. I: 224, vol. II: 240
ISBN: 973-50-1006-2
Preț: 19,98 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău este
până în momentul în care încearcă din răsputeri să fie bun.”

„Un creştin nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci unul care are capacitatea
de a se căi şi de a se ridica, luând-o de la capăt după fiecare poticnire.”
(C.S. Lewis)

C.S. Lewis e dintre acei puțini autori creștini utili ca portstindard. Când vrei să scoți în față un intelectual creștin de calibru, cu oarece orientare mai evanghelică, irlandezul se impune aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât citit.

Cartea pe care încerc să o prezint aici a fost concepută de către Walter Hooper, secretar personal (pentru scurtă vreme) a lui C.S. Lewis și „administratorul patrimoniului literar” al autorului, după moartea acestuia. Gândite sub forma unor meditații zilnice, cele două volume (ale traducerii românești) conțin fragmente din diferite scrieri, inventariate la final pe zile și titluri.

Se poate spune că Lewis este un apologet inteligent, lucid și onest al creștinismului, dar totodată este un autor incomod, a-normal, deconstructivist, conservator, vizionar, prudent, înțelept, ironic, împăciutor, necruțător, rafinat. Nu insist cu epitetele acestea decât pentru a sugera multiplele fațete ale scrisului său de înaltă ținută culturală și incontestabilă valoare creștină.

Ceea ce m-a surprins de fiecare dată la acest autor a fost concizia cu care reușește să tranșeze subiecte ce, la noi sau aiurea, stârnesc adesea dispute aprinse îndelungi, dar sterile. Socot că e o dovadă de înalt discernământ spiritual capacitatea de a sesiza esențialul și de a nu disprețui amănuntul semnificativ.

Reflexele mele cultural-educaţional-religioase (dobândite în mediul creştin natal) au fost puse la grea şi meritată încercare în confruntarea cu ideile lui Lewis. Am primit o lovitură în mult clamata şi fundamentala (aşa mi s-a sugerat) simplitate a religiei creștine:

„Nu folosește la nimic o religie simplă. În definitiv, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt.” (vol. 2, p. 119).

La fel şi adulata sistematizare imperios necesară:

„Putem observa că învățăturile Mântuitorului nostru, în care nu există nicio imperfecțiune, nu ne sunt date în acea formă șablon, precisă, sistematică pe care am fi așteptat-o sau dorit-o. Nu avem decât spuse relatate de alții, cele mai multe rostite ca răspuns la întrebări, turnate în oarecare măsură în tiparul contextului. Iar atunci când le vom fi adunat pe toate, tot nu le vom putea reduce la un sistem. El propovăduiește, dar nu ține prelegeri. S-a folosit de paradoxe, proverbe, exagerări, parabole, ironii” (vol. 2, pag. 130).

Mi s-a inoculat – cel mai probabil şi cu concursul meu – discret, dar eficient (prin felul în care erau judecate şi pedepsite) ideea că păcatele care afectează imaginea sunt dintre cele mai grave. Când colo, iată ce citesc în Lewis:

„Păcatele trupului sunt rele, însă cel mai puţin rele dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt toate pur spirituale: plăcerea de a-i scoate pe alţii vinovaţi, de a te purta despotic şi condescendent, de a strica plăcerea altora, de a vorbi de rău pe la spate; plăcerile puterii şi ale urii” (vol. 1, pag. 110).

Autorul continuă în aceeaşi notă:

„Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului-simţ.” (vol. 1, pag. 114).

Când venea vorba de virtute, am crezut multă vreme că, odată ce eu am renunţat la anumite lucruri (nu neapărat vicioase, dar pasibile de viciu) musai să-i determin şi pe alţii să renunţe. (mai mult…)

Read Full Post »

sw

Cărţi traduse în limba română:

1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.

2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.

3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.

Recenzie de Claudia Dudaș

O viață sub semnul paradoxului

Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).

Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic1.

De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.

La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.

Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.

Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este

„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”2.

Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:

„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”3.

Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:

„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”4. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: