Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘catolicism’

Titlu: Tăcere

Titlul original: 沈黙 Chinmoku

Autor: Shusaku Endo

Traducător: Florentina Toma

Localitate: Iași

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2008

Nr. de pagini: 336

ISBN: 978-973-46-1109-6

Preț: 9,99 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Te lepezi de credință pentru ca să salvezi viețile unor confrați?

Sub această întrebare ar putea fi așezată, din punct de vedere religios, miza cărții lui Shusaku Endo. Personajul principal este preotul portughez Sebastião Rodriguez care pornește, împreună cu încă doi tovarăși, să descopere adevărul despre dascălul lor – teolog strălucit, om de mare credință și misionar în Japonia – Cristóvão Ferreira. Acest Ferreira a și existat în realitate, de altfel. Misionar iezuit din secolul XVII, a fost torturat de japonezi și s-a dezis de credința creștină, intrând într-o mănăstire budistă și luând un nume japonez. A fost cel mai cunoscut dintre preoții apostați din Japonia.

Dintre cei trei temerari, doar doi ajung cu mare dificultate, prin 1638, în arhipelagul nipon, acostând în apropierea orașului Nagasaki, unde își avea reședința unul dintre cei mai temuți persecutori ai creștinilor, guvernatorul Inoue.

Siliți de împrejurările potrivnice, Rodriguez și Galupe se despart, după ce petrec o bună perioadă de timp într-o colibă ascunsă în coasta muntelui, unde erau aprovizionați de țăranii creștini dintr-un sătuc, pe care-i spovedeau și cărora le predicau.

Acest roman seamănă bine ca atmosferă și ca fir epic cu Puterea și gloria al lui Graham Greene. Mai există un personaj Kichijirō, care aduce destul de mult cu Kilo Kilonides, din Quo vadis, însă mai laș și mai puțin abil. Așa că narațiunea mi-a dat pe alocuri impresia de déjà vu.

Primele capitole sunt sub forma unor scrisori adresate de către Rodriguez superiorilor din Portugalia. Pe măsură ce înaintăm în substanța narativă, dispoziția exaltată și idealistă a preotului se transformă în contactul cu realitatea de la fața locului. În acest punct, cei care nu vor să afle dezondământul, ar fi bine să se oprească, fiindcă, pentru a putea discuta miza cărții, e musai să facem trimitere și la final. (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Titlu: Căderea în ritual
Autor: Iosif Țon
Localitate: Oradea
Editura: Cartea Creștină
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 272
ISBN: 9789731988092
Preț: 30 RON

Recenzie scrisă de Daniel Fărcaș


Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei (mai mult…)

Read Full Post »

summa-theologica-1Titlu: Summa Theologica (vol. 1)
Titlul original: Summa Theologica
Autor: Toma din Aquino
Traducător: Alexander Baumgarten (coordonator)
Localitate: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 970
ISBN: 978-973-46-1370-0
Preț: 85 RON

Recenzie de Marius David Cruceru

Am mai scris altă dată despre hărnicia unei generaţii care acum se apropie sau este abia trecută de 40 de ani. Cîţiva tineri (daţi-mi voie să îi scot de sub etichete autoimpuse sau puse de alţii) katehontici sau decreţei ne fac cinste şi în ţară şi peste hotare. Aş dori să îi numesc într-o ordine care este străină de orice grupusculări şi categorizări ideologice pe mai tînărul Mihail Neamţu, pe Adrian Papahagi, Cristian Bădiliţă, Teodor Paleologu, Alexander Baumgarten, iată o garnitură pe care cultura română o poate saluta din mers, un mers foarte rapid. I-aş adăuga aici pe tinerii mei colegi, foşti studenţi, mai cunoscuţi în afara ţării decît în patrie cum ar fi dr. dr. Corneliu Simuţ.

Fiecare dintre aceştia s-a remarcat prin ritm, un ritm de lucru pe care l-au impus celor din generaţiile care îi înconjoară, dar şi congenerilor. Greu de ţinut pasul cu o asemenea hărnicie şi focalizare.

Alexander Baumgarten şi-a trasat un drum pe care a lăsat de o parte şi de alta cîteva creaţii proprii, dar a început să dăruiască culturii române și cîteva dintre cărţile fundamentale pentru studiul teologiei şi filozofiei. Iată cîteva exemple:

Principiul cerului. Eternitatea lumii și unitatea intelectului în filosofia secolului al XIII-lea, Ed. Dacia, Cluj, 2002, 217 p.;

Intermediaritate și Ev Mediu. Studii de filosofie medievalã, Ed. Viața Creștină, Cluj, 2002, 180 p.;

Sfântul Anselm și conceptul ierarhiei, cu o prefațã de Anton Adămuț, Ed. Polirom, colecția “Seminar. Filosofie”, Iași, 2003;

Școala răgazului, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2006.

Volumele de creație, dar şi traducerile ne arată un traseu al cărui capăt este greu de întrezărit, dar pare a fi foarte promiţător şi de mare cîştig pentru cultura noatră atît de lipsită în ultimii 50 de ani de volumele fundamentale pentru filozofie şi mai ales pentru teologie.

Am ales pentru exemplificare cîteva dintre traducerile realizate de Alex Baumgarten pentru a susţine cele afirmate mai sus:

Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, 137 p.;

Sf. Toma din Aquino, Despre unitatea intelectului împotriva averroiștilor, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Editura Decalog, Satu Mare, 1997, 133 p.

Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, traducere cu note și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1998, 161 p.;

Aristotel, Politica, ediție bilingvă, traducere și comentarii, cu un studiu de Vasile Muscã, Ed. Iri, București, 2001, 522 p.;

Plotin, Enneade, II, 1-4, în volumul Enneade, I-II, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2003, 450 p.;

Plotin, Enneade, III, 8 si IV, 1-6 și 9, în volumul Enneade, III-V, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2005, 750 p.;

William Ockham, Despre universalii (Summa logicae, I, 14-19 și Comentariul la Isagoga lui Porfir, în fragment), ediție bilingvă, traducere, împreuna cu un studiu de Simona Vucu, Ed. Polirom, 2004, 232 p.;

Aristotel, Despre suflet, ediție bilingvă, traducere și comentarii, Ed. Humanitas, București, 2005, 400 p.

Importante traducerile, unele dintre ele realizate în premieră în limba română, dacă nu în text monolingv, premieră pentru textul bilingv, dar la fel de folositoare notele, prefețele, introducerile. Aristotel, Plotin, Anselm, Ockam, iar acum cea mai importantă operă scrisă de Aquinat. (mai mult…)

Read Full Post »

sw

Cărţi traduse în limba română:

1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.

2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.

3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.

Recenzie de Claudia Dudaș

O viață sub semnul paradoxului

Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).

Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic1.

De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.

La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.

Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.

Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este

„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”2.

Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:

„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”3.

Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:

„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”4. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: