Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘iertare’

Philip Yancey - Tulburatoarele descoperiri ale HaruluiTitlu: Tulburătoarele descoperiri ale harului
Titlul original: What’s So Amazing About Grace?
Autor: Philip Yancey
Traducător: Anton Horvath
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 252
ISBN: 973-7758-06-4
Preț: 14 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om, se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi „de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii „reali”, nu pentru cei „buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că „oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.
(mai mult…)

Read Full Post »

Cartea impartasiriiTitlu: Cartea împărtăşirii
Autor: Nicolae Steinhardt
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Biblioteca Aspostrof
Anul apariţiei: 1995
Nr. de pagini: 156
ISBN: 973-96825-3-7

Recenzie de Teofil Stanciu

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă ersonajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

(mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: