Titlu integral: Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Ediție integrală
Traducere după Patrologia graeca 65, coll. 71-440 (ed. Cotelier)
Autor: colectiv
Traducător: Cristian Bădiliță
Oraș: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2005 (ediția folosită)
ISBN: 973-681-952-3
Preț: 30 RON
Recenzie de Teofil Stanciu
Am remarcat în ultimii ani că sunt unele lucruri la care nu mai am receptivitate, care nu mă mai preocupă. Ba chiar o anumită rigiditate în privinţa unor subiecte care mi s-au clarificat. Presupunerea mea e că, în timp, odată cu experiența, mintea (și personalitatea) își stabilește niște automatisme și, totodată, niște scheme ce riscă să devină inflexibile.
Și atunci se ridică firesc întrebarea: cum să-ți păstrezi sprinteneala minții? Care sprinteneală nu presupune să iei mereu toate lucrurile de la capăt, ci să nu pierzi din vedere lucrurile esențiale, să rămâi atent la ceea ce trebuie, să nu devii anchilozat și îngust.
Mi se pare că lecturile reprezintă un antidot la anchilozare, iar Patericul este unul dintre cele mai eficace stimulente. Patericul (egiptean) conține „apoftegmele” – adică maximele, sentințele, cugetările – monahilor care au locuit în chiliile din Sketis, Nitria și de la Chilii în jurul anului 400 AD.
Părinții pustiei fac figură de ciudați și extremiști, ori de câte ori vine vorba despre ei. De fapt, am întâlnit destui oameni care, atunci când fac referire la călugări înțeleg aproape exclusiv extremism.
Monahii sunt, vezi bine, niște inși care au fugit din lume, care s-au însingurat, care nu mai voiau să aibă contact cu alți oamenii, care au locuit pe stâlpi (doar unul e celebru pentru asta și, oricum, nu mulți ar fi reușit performanța), care nu se spălau (au fost câțiva, dar nici în epocă nu era la mare trecere igiena), care se flagelau (mai rar, dar erau și din ăștia).
Se pierde însă din vedere un lucru esențial pentru această poveste: de ce făceau ei tot ce făceau? Întrebarea e absolut necesară din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că motivația s-ar putea să pună într-o altă lumină faptele. Iar pe urmă, pentru că răspunsul la această întrebare ne-ar putea feri de ispita de a-i judeca.
Trebuie spus că, dacă respectivii călugări nu ar fi avut contact cu alți oameni, atunci n-am avea nicio informație despre ei. Deci mitul izolării nu prea stă în picioare. E adevărat că se fereau cât puteau de lume, dar din pricini foarte precise. Nu insist cu detalii.
Aceste „centre monahale”, cum le-am spune noi azi, aveau biserici unde călugării se întâlneau săptâmânal. Iar sihaștrii, oricât de mizantropi, aveau fie îndrumători, fie ucenici sau și una și alta. De fapt, n-ar fi putut ajunge să aibă discipoli dacă nu și-ar fi îndeplinit și ei stagiul de ucenicie. (mai mult…)
Scriptorie 