Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ortodoxie’

Titlu: Windows to Heaven. Introducing Icons to Protestants and Catholics
Autor: Elizabeth Zelensky & Lela Gilbert
Localitate: Grand Rapids, Michigan
Editura: Brazos Press
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: 142
ISBN: 1-58743-109-2
Preț: 18$

Recenzie de Alexandru Nădăban

Elizabeth Zelensky and Lela Gilbert have written a book intended to be useful to both Protestant and Catholic believers. As a Protestant and an Eastern European theologian I might have expected some kind of triumphalistic presentation of icons. This commendation is different. I was a little disappointed because Romania, a country with a strong Eastern Orthodox majority and a Latin based language, is not mentioned at all, but you cannot satisfy all readers. However, both the direct message about the advantage of using icons as a means to approach divinity and the subliminal one which revolves around the advantage of being an Eastern Orthodox believer come across quite well.

Understandably the two authors do not want to overwhelm the reader by giving a strong and in-depth theological study of icons, or by exploring the disputes around them. Instead, they prefer to present just five icons and an altarpiece from an Eastern Orthodox Church. The cover gives an immediate definition of icons: windows to heaven.

The book is organised into seven chapters with an interesting introduction and a brief but well-written epilogue. While undermining common prejudices and misconception about icons in western society, the authors take us on a short but stimulating ride through the history, art and geography of Eastern Europe, with particular emphasis on Slavic Orthodoxy. The reader receives an impression similar to that from watching a „Lord of the Rings” movie. Legends, myths and tradition uncover Eastern Orthodox mysticism encapsulated in the icons of the Eastern Orthodox Church. Taking this bird’s-eye view approach, which is what the book has to do, allows things flow smoothly and naturally towards the conclusion, and the authors’ aim of introducing icons to Protestants and Catholics seems to be fairly well realised. Things are made more complex for Protestants and Catholics who spend their whole lives in countries where icons are not seen as windows of this kind.

Windows to Heaven does not distinguish between Protestants and Catholics despite the clear differences between them which most of us are aware of. The book thus cannot be categorised as a classic polemic. It presents one of the major differences between the Eastern Orthodox tradition on the one hand and Protestants and Catholics on the other. Generally it makes many good points in favour of the Eastern Orthodox Church. (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Titlu: Căderea în ritual
Autor: Iosif Țon
Localitate: Oradea
Editura: Cartea Creștină
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 272
ISBN: 9789731988092
Preț: 30 RON

Recenzie scrisă de Daniel Fărcaș


Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei (mai mult…)

Read Full Post »

pelerinul-rusTitlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 ) (mai mult…)

Read Full Post »

Cartea impartasiriiTitlu: Cartea împărtăşirii
Autor: Nicolae Steinhardt
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Biblioteca Aspostrof
Anul apariţiei: 1995
Nr. de pagini: 156
ISBN: 973-96825-3-7

Recenzie de Teofil Stanciu

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă ersonajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

(mai mult…)

Read Full Post »

vintilescu-istoria-liturghieiTitlu: Istoria Liturghiei în primele trei veacuri
Autor: Petre Vintilescu
Localitate: București
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2001
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-569-475-1
Prețul: 7.65 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Cartea preotului Petre Vintilescu este interesantă din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că se referă la o perioadă despre care informaţiile sunt relativ sărace. Apoi pentru că valorifică o bibliografie ce depăşeşte graniţele Ortodoxiei Răsăritene. Iar asta se întâmpla în anii ’20.

Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel în domeniu, pot să apreciez doar atitudinea şi spiritul lucrării, iar nu valoarea contribuţiilor şi acurateţea informaţiilor. Însă faptul că autorul citează şi dialoghează în lucrarea sa cu autori catolici, protestanţi sau anglicani, că foloseşte lucrări scrise în engleză, franceză şi germană (pe lângă sursele directe în greacă şi latină) poate fi apreciat şi de către un mirean cât de cât cunoscător de teologie.

Când am văzut o carte despre istoria Liturghiei scrisă de un român, recunosc că am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat în surpriză, constatând că nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelică (pentru amănunte bio-bibliografice, vezi aici). La finalul lecturii, am fost încântat că Editura Nemira s-a ocupat să repună în circulaţie această scriere. Probabil, mă gândesc, vor mai fi şi alte asemenea cărţi care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.

Istoria Liturghiei… urmăreşte modul în care s-a fixat şi definitivat formula liturgică pe care Biserica de Răsărit o practică până în prezent. Cercetarea începe de la sinagogă şi de la ritul iudaic de închinare. Iar ipoteza autorului, susţinută cu mai multe argumente, este că ritualul creştin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (există similarităţi identificabile chiar şi până astăzi între cele două rituri). Dar existau şi diferenţe fundamentale, venite tocmai din dorinţa de a trasa o disctincţie vizibilă între unii şi alţii. Două dintre deosebirile semnificative au fost renunţarea la sâmbătă în favoarea duminicii (fiindcă duminica a înviat Christos) şi înlocuirea ritualului pascal cu ritualul euharistic. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: