Prima mea „întâlnire” cu Richard Wurmbrand

Titlu: Cu Dumnezeu în subterană
Titlul original: In God’s Underground
Autor: Richard Wurmbrand
Traducători: Marilena Alexandrescu-Munteanu și Maria Chilian
Localitate: București
Editura: Casa Școalelor
Anul apariţiei: 1994
Nr. de pagini: 272
ISBN:973-95876-3-1
Preț: 25 RON (aici)

Recenzie de Teofil Stanciu

Am citit Cu Dumnezeu în subterană într-o vacanță de vară (nu mai știu precis dacă în 1994 sau 1995). Cu greu o puteam lăsa din mână. Avea un efect hipnotic asupra mea. Dintr-un motiv care multă vreme mi s-a părut ciudat, suferința din închisori mă fascina.

Deși știam că trebuie să fi avut un gust oribil, până și mâncarea deținuților avea, în închipuirea mea, o aromă plăcută. Mi se părea o impietate că îmi treceau astfel de gânduri prin minte. Mă scuturam de ele și mă străduiam să-mi repun, rațional, lucrurile în ordine. Suferința doare, morcovii putrezi sunt scârboși etc.

N-am încercat, multă vreme, să-mi explic de unde îmi venea această „ispită”. Încerc acum, deși n-am vreo certitudine că aceasta este explicația căutată. Am totuși niște argumente care pledează pentru felul în care văd în prezent lucrurile.

Punând cap la cap toate experiențele de lectură sau audio-vizuale pe care le-am trăit raportat la Wurmbrand, mi-e tot mai limpede că am căzut în „plasa” puterii lui de seducție. Dacă ar fi să-l descriu printr-un singur cuvând, probabil că acesta ar fi: seducător. Un creștin seducător.

Modelul de creștinism pe care-l propune e copleșitor, înspăimântător până la paroxism (după câțiva ani de pușcărie grea să te rogi lui Dumnezeu să-ți mai dea, dacă așa e voia Lui, iar Dumnezeu să te și asculte… aduce a nebunie). Dar are ceva contagios.

Dintre oamenii cu care am ajuns să fiu contemporan, Wurmbrand mi se pare cel mai aproape de un model de creștin ce se apropie de ideal. A suferit mult, a iertat tot, iar pe urmă ne-a vorbit tuturor despre iubire cu o autoritate pe care puțini pot s-o aibă.

Read Full Post »

Visky, un prieten al lui Wurmbrand

Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită.

Read Full Post »