Critica „raţiunii” ritualice

Titlu: Căderea în ritual
Autor: Iosif Țon
Localitate: Oradea
Editura: Cartea Creștină
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 272
ISBN: 9789731988092
Preț: 30 RON

Recenzie scrisă de Daniel Fărcaș

Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei

Read Full Post »

Protestantism şi libertate individuală

Titlu: Frica de libertate
Titlul original: The Fear of Freedom
Autor: Erich Fromm
Traducător: Magdalena Măringuţ
Localitate: Bucureşti
Editura: Universitas (imprint Teora)
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 256
ISBN: 973-601-402-9

Recenzie de Teofil Stanciu

Pentru unii creştini protestanţi (sau neoprotestanţi), lucrurile pe care le spune Fromm despre protestantism s-ar putea să fie mai greu digerabile. Chiar suspectându-l însă de interese meschine sau de intenţii calomnioase la adresa lui Luther şi a urmaşilor săi, cred că merită totuşi atenţie măcar pentru că aduce o perspectivă critică asupra mişcării. Ceea ce înseamnă că scoate în evidenţă vulnerabilităţile, defectele, riscurile, sporind astfel înţelegerea propriilor rădăcini. Iar asta n-are cum să fie rău.

Trebuie spus dintru început că autorul exclude orice cauzalităţi metafizice, preferând să lucreze cu date observabile, verificabile şi cât de cât cuantificabile. Adicătelea într-un spirit cât mai ştiinţific cu putinţă. Recurge astfel la mărturii istorice, la achiziţiile psihologiei moderne, la studii şi informaţii rezultate pe urma unor cercetări. Nu investighează transcendentul şi nici nu ia în calcul decât consecinţele pe care transformările de mentalitate le-au avut în psihologia socială a societăţii protestante.

Erich Fromm este un neamţ din şcoala psihanalistă (de văzut, pentru interesaţi, felul în care se delimitează de Freud – pag. 242-247), care a scris cartea de faţă în 1941, în limba engleză, refugiat fiind în SUA din calea guvernului nazist. De fapt, ascensiunea lui Hitler şi sprijinul pe care i l-a dat muncitorimea germană – ce părea, până atunci, foarte orientată către stânga socialistă – l-au determinat să întreprindă această cercetare. Iată, aşadar, o alăturare destul de incitantă, dacă nu revoltătoare: Reformă şi nazism.

Să începem cu începutul, mai precis cu „capii” Reformei, despre care autorul spune că sunt, ca persoane:

„printre cei mai ranchiunoşi dintre marile figuri ale istoriei şi, cu siguranţă, dintre conducătorii religioşi”,

consecinţa fiind că:

„doctrinele lor erau colorate de această ostilitate şi nu puteau face apel decât la un grup stimulat el însuşi de o ostilitate puternică, refulată” (pag. 87).

Dar să-i lăsăm puţin pe ei şi să vedem cam care era situaţia pe când încă nu exista ideea de individ, adică în Evul Mediu. Din punct de vedere economic, nu exista concurenţă reală, nu se instalaseră încă regulile pieţei de capital. De fapt, comerţul era socotit legitim, însă

„este o afacere periculoasă. Omul trebuie să fie sigur că se ocupă de asta pentru beneficiul public şi că profitul de care beneficiază nu este mai mare decât răsplata pentru munca sa.” (R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, citat la pag. 54-55).

Pe lângă asta, erau repetate insistent îndemnurile de a împărţi câştigurile cu săracii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Calvin, pentru care săracii

Read Full Post »