Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Richard Wurmbrand’

Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită. (mai mult…)

Read Full Post »

ortodoxia-mioriticaTitlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: