Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Simone Weil’

pelerinul-rusTitlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 ) (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

sw

Cărţi traduse în limba română:

1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.

2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.

3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.

Recenzie de Claudia Dudaș

O viață sub semnul paradoxului

Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).

Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic1.

De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.

La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.

Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.

Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este

„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”2.

Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:

„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”3.

Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:

„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”4. (mai mult…)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: