Darurile spirituale spectaculoase

Titlu: Va urma?
Titlul original: To Be Continued?
Autor: Samuel E. Waldron
Traducător: Brândușa Panc
Localitate: Arad
Editura: Multimedia
Anul apariţiei: 2011
Nr. de pagini: 110
ISBN: 978-973-7604-22-4
Preț: 12 lei

Recenzie scrisă de Teofil Stanciu

Mai sunt de actualitate darurile spirituale spectaculoase? Da. Mai sunt. Ca temă de discuții, cel puțin. Cu atât mai mult cu cât evoluțiile ultimilor ani le-au readus în atenția publică și în România. Cred că tocmai de aceea s-a și grăbit cineva să facă rost de o carte care să poată fi tradusă la timp pentru a prinde încă dezbaterea în toi.

Următoarea întrebare care așteaptă un răspuns neîntârziat este: Continuă darurile spectaculoase să se manifeste și în prezent? Evident că nu. Acesta este răspunsul pe care-l dă cartea lui Samuel E. Waldron. Am zis că n-are rost să vă țin eu în suspans dacă autorul însuși alege să-și prezinte concluzia încă din introducere.

Așadar, cartea prezintă succint poziția cesaționistă. Demersul argumentativ al autorului mi s-a părut acrobatic și, în consecință, spectaculos. După cum probabil se străvede deja, nu a reușit să mă câștige de partea lui. Cu toate acestea, sunt câteva chestiuni pe care le zice bine. Dar și altele… însă mai bine să nu anticipăm.

Argumentarea în cascadă

În esență, demonstrația lui Waldron se bazează pe o „argumentare în cascadă”, ceea ce înseamnă că toate darurile miraculoase trebuiesc subordonate logic apostolatului. Așa se face că darul profeției, darul vorbirii în limbi și darul de a înfăptui miracole sunt ridicare la rang de atribute exclusiv apostolice. Cum biserica admite în general, cu oarecare excepții greu de susținut teologic, că azi nu mai există apostoli, toate aceste daruri miraculoase pot fi contestate în bloc.

Să le luăm pe rând, pornind de la sfârșit spre început. Darul înfăpturii de miracole este cel mai ușor de contestat pentru că Waldron recurge la un mic artificiu care îl scoate basma curată. El distinge miracolele de făcătorii de miracole, admițând existența unor „întâmplări supranaturale” și „acte extraordinare ale providenței”.

Dar, de vreme ce înfăptuirea de miracole, în sensul strict al darului duhovnicesc respectiv, este asociată exclusiv cu autoritatea apostolică, e ușor de tras concluzia că nu mai există persoane înzestrate cu asemenea harisme (folosesc acest termen oarecum ilicit, fiindcă nu apare deloc în carte).

Vorbirea în limbi este identificată efectiv cu profeția – deși atunci care-o mai fi deosebirea dintre ele? Iar profeția este identificată mai departe cu rostirea apostolică, socotită infailibilă. Prin urmare, orice manifestare a vorbirii în limbi și orice profeție ar trebui să respecte principiul infailibilității. În ultimă instanță, asta înseamnă că ar trebui să facă parte din canon. Ceea ce e, evident, absurd.

Acesta este, pe scurt, firul argumentativ al lui Waldron. Înainte de a semnala câteva puncte slabe ale demersului său, trebuie să recunosc că am remarcat și vreo două observații foarte pertinente.

Două remarci de ținut minte

Una dintre ele e că evanghelicii au deprins reflexul de a-și atribui promisiuni biblice care au fost adresate explicit (și poate chiar exclusiv) apostolilor. Foarte bună observația. Atâta doar că, dacă în acest context, e mai mult decât folositoare pentru scopurile autorului, în alte contexte pică rău de tot. De pildă, ce s-ar face Waldron și ai lui dacă ar veni cineva să spună – nu fără temei – că Marea Trimitere se constituie ca mandat încredințat explicit ucenicilor? Sau poate chiar exclusiv…

În orice caz, remarca lui merită ținută minte, extinsă și la Vechiul Testament și păstrată la îndemână pentru ceasurile de studiu individual sau de grup al Scripturii. Ba chiar și pentru predici mai avântate și mai vag ancorate în Biblie.

O doua observație face cât toată cartea lui. Waldron remarcă faptul că mulți dintre adepții continuaționismului – așa se cheamă curentul opus cesaționismului – insistă că darul profeției nu beneficiază de infailibilitate. Că, adică, oricând e posibil ca natura umană să altereze și să denatureze mesajul profetic divin, de unde se deduce că nu toate profețiile se împlinesc, că profeții pot s-o dea în bară.

Dacă e adevărat că așa se pune problema profețiilor actuale, atunci regret să constat că avem de-a face cu un demers de autosabotare, căci, în momentul în care spui că nu toate profețiile pot fi validate prin împlinirea lor, introduci un grad atât de mare de incertitudine încât asupra fiecărei profeții planează îndoiala.

E de așteptat să existe șarlatani care să profite de credulitatea oamenilor, dar mi s-ar părea normal ca ceilalți, care au pretenția că darul lor este de la Dumnezeu și că transmit cuvintele lui Dumnezeu pentru nevoile Bisericii, să nu ceară circumstanțe atenunante, să nu se sinchisească de prestigiul lor, ci să facă ce au de făcut și gata.

În cazul în care astfel stau lucrurile, un sfert din cartea lui Waldron e inutilă, pentru că nu face decât să conteste o chestie care poate că există, poate că nu. Nu cred că profețiile trebuie neapărat să fie infailibile și inspirate în sensul în care e Scriptura, dar imperativul acurateții și necesitatea împlinirii lor mi se par elementare, ca mijloace de validare.

Puncte vulnerabile

Un prim punct slab al argumentației îl constituie faptul că Waldron simte nevoia să invoce abuzul ca să conteste uzul. Or, latinii o știau de mult (abusus non tollit usum), așa ceva nu se face. Locul exact în care cesaționistul nostru nu se poate abține e când discută darul vorbirii în limbi, unde spune textual:

„Violarea regulată și aproape sistematică a acestor reguli biblice face însă să se nască o adâncă bănuială că fenomenul limbilor care există astăzi nu este bazat pe Scriptură. Când regulile clare ale Scripturii sunt încălcate în mod atât de flagrant, este corect să ne întrebăm dacă Scriptura are câtuși de puțin de-a face cu această practică”. (p. 82)

Se pare că îndoielile adânci nasc în Waldron, prin efect de recul, certitudini foarte înalte. Faptul însuși că recurge la tactica mai sus menționată, deși consideră că argumentele sale sunt oricum suficiente, dovedește că nici măcar el nu crede că sunt suficiente. Sau că simte nevoia să convingă și prin alte mijloace decât cuvântul ca atare al Scripturii. Iar această practică o incriminează el însuși în concluzii… Ce să-i faci? Așa sunt oamenii, contradictorii…

Un alt punct slab – iar acesta îmi pare crucial – e că Waldron consideră că

„orice a spus un profet în calitatea de profet era autoritativ, declarația ar fi fost autoritativă și, în același sens, canonică pentru Israel dacă ar fi fost conservată” (nota 6, p. 55). Mergând pe aceeași linie de argumentare, el ajunge la concluzia că orice profeție nou-testamentară îndeplinește aceeași condiție.

Slăbiciunea vine tocmai din faptul că nu tot ce au spus profeții sau au scris apostolii s-a păstrat. E notoriu cazul celei de-a treia epistole a lui Pavel către corinteni. Admițând faptul că dacă s-ar fi păstrat ar fi fost canonică, nu trebuie să admitem, în aceeași logică, că, dacă nu s-a păstrat, nu e canonică? Deci există scrieri apostolice pe care „Providența, din motive proprii, nu a socotit de cuviință să le păstreze” și, evident, ele nu sunt nici canonice, nici autoritative. Se ridică întrebarea legitimă: nu cumva mai pot exista și alte asemnea ziceri/scrieri?

Aș mai nota încă un fapt semnificativ. Demonstrația lui Waldron merge frumușel numai până se gată darurile miraculoase, despre celalalte tace minunat. Cum se face că, din listele cunoscute (Efeseni 4:11, 1 Corinteni 12:28-29), sunt sărite fără explicație darurile mai „naturale”, precum evangheliști, păstori, învățători. Să presupunem că doar pentru faptul că aceste „daruri” pot fi mimate mai ușor prin „abilități” umane? Sau știam cu toții că nu discutăm despre darurile spirituale aici, ci doar vrem să decapităm problemele care ne dau bătăi de cap?

S-ar putea ca întrebările mele să fie, într-adevăr, tendențioase, dar rămâne un fapt că autorul nu se sinchisește să traseze măcar o demarcație între darururile miraculoase și celalalte. De ce n-o fi simțind nevoia să limpezească deosebirile, n-am idee.

În capitolul dedicat concluziilor, omul vrea să ne dovedească cum că există suficientă putere în Scriptura însăși, nefiind nevoie de semne și minuni care să însoțească predicarea. Teologul Waldron comite însă o șmecherie exegetică pe care eu o credeam interzisă: ia pilda bogatului din Luca 16 și speculează destul de mult pe amănunte, deși mereu am auzit spunându-se că din pilde se extrage doar ideea esențială și nu se caută semnificația fiecărui element de detaliu.

Pesemne însă că unii au voie să facă mai mult, căci Waldron găsește subtile dovezi de psihilogie a păcătosului în text. Mă surprinde că nu remarcă un fapt mare cât roata carului: că nu se spune nici despre sărac, nici despre bogat în ce/cine au crezut cât au fost pe pământ. În fine, mă las de divagații și revin la teza înfățișată.

Dacă Biblia ebraică – fiindcă la ea se referă pilda, potrivit lui Waldron – avea destulă putere de convingere și nu erau necesare minunile, cum se face că predicarea apostolilor era însoțită de „semne și minuni”?

Un minus metodologic semnificativ e acela că autorul se încăpățânează să argumenteze exclusiv biblic într-o dezbatere în care teologia istorică i-ar fi fost de un real folos. Când vorbești de canon, de apostolicitate, de autoritate apostolică și harisme, e dovadă de infatuare sau ignoranță crasă să eviți orice referire la Tradiție.

De altă parte, aceeași teologie istorică l-ar fi silit să discute cazurile făcătorilor de minuni, a văzătorilor, a exorciștilor și altor personaje greu de încadrat în cartea lui, dar recunoscuți ca atare de către istoria Bisericii și teologia celor două mari biserici tradiționale.

Se poate lesne constata că n-am recurs deloc la citate biblice. Motivul e acela că mi se pare că, cu exegeza adecvată ideologiei, e posibil să scoți orice idee dorești din Scriptură. Teza lui Waldron nu are ca fundament textele biblice, ci propriul construct argumentativ în care sunt încadrate, la locul potrivit, versetele potrivite. Important era să iasă demonstrația și a ieșit. Cum a ieșit…

Am un cuvânt și despre traducere: defectuoasă. Până acolo încât primejduiește buna înțelegere a textului. Ca să parafrazez o agasantă formulă recurentă: traducerea eșuează în a transpune textul sursă într-o limbă română corectă și coerentă. Și tot parafrazând (ca să nu mă apuc să citez): afirmația anterioară nu este infiltrată de prejudecăți subiective, așa că nu poate fi contrastată cu nimic obiectiv care s-o dovedească neadevărată.
Țineți sus munca bună!