N.T. Wright în limba română

(lista e în curs de actualizare)

1. N.T. Wright, Mesia, trad. Dorin Axente, Aqua Forte, 2007.
2. N.T. Wright, Cum a devenit Dumnezeu împărat, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2015.
3. N.T. Wright, Iisus pur și simplu, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2015.
4. N.T. Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu, Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2016.
5. N.T. Wright, Creștin pur și simplu, trad. Ioan I Ică jr, Sibiu, Deisis, 2016.
6. N.T. Wright, Ziua în care a început revoluția — regândind sensul Crucii lui Iisus, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2017
7. N.T. Wright, Răul și dreptatea lui Dumnezeu, trad. n/a, Oradea, Scriptum, 2017.
8. N.T. Wright, Tot ce merită Dumnezeu, trad. n/a, Oradea, Scriptum, 2017.

   

9. Tom Wright, Surprins de speranță, trad. n/a, Oradea, Metanoia, 2016.

   

10. Tom Wright, Matei pentru toți, trad. Veronica Oniga, Medgidia, Succeed Publishing, 2018.
11. Tom Wright, Pavel pentru toți. Galateni și Tesaloniceni, trad. Veronica Oniga, Medgidia, Succed Publishing, 2018.
12. Tom Wright, Evrei pentru toți, Medgidia, Manuela Dumbravă, Succed Publishing, 2018.
13. Tom Wright, Epistolele timpurii pentru toți. Iacov, Petru și Iuda, trad. Manuela Dumbravă, Medgidia, Succeed Publishing, 2018,
14. Tom Wright, Apocalipsa pentru toți, trad. Ruben Ologeanu, Medgidia, Succeed Publishing, 2018 (anuțată pe site-ul BN)

Introducere în Ortodoxie – bibliografie minimală

Teologie, dogmatică:

1. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Vasile Răducă, București, Anastasia, 1990, reeditată la Ed. Bonifaciu, 1998 și Humanitas, 2010.
   
2. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, București, Ed. Enciclopedică, 1993, reeditată la editura Sophia, 2006 (și digitalizată de Apologeticum).
3. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, reeditată în 2007.
4. John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, trad. Alexandru I. Stan, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996, reeditată la Nemira, 2011, 2013.
5. Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad. Alexandra Petrea, Bucureşti, Aldo Press, 1997 – în ciuda titlului, cartea e mai degrabă o istorie dogmatică, nu efectiv o istorie a Bisericii Ortodoxe.
6. Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Ireneu Ioan Popa, București, Ed. IBMBOR, 1996. Probabil datorită poeziei din scriitura lui Evdokimov, dar această carte mi-a lăsat cea mai puternică impresie, deși îmi amintesc puține idei concrete.
7. Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, trad. Vasile Răducă, București, Humanitas, 2013.
8. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, trad. Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 1999. Carte e scrisă de un luteran care simpatiza cu Ortodoxia și care ulterior s-a și convertit.
9. Donald Fairbairn, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, trad. Sofia Gheorghe, Oradea, Făclia, 2013. O lăudată și utilă introducere critică, scrisă din perspectivă protestantă.
10. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Dragoș Mîrșanu, Iași, Doxologia, 2014.

Abordări polemice:

11. Bădiliță, Orthodoxie versus ortodoxie, București, Curtea-Veche, 2009.
12. James I. Packer (ed.), Ortodoxie și evanghelism, trad. Ligia Mănăstireanu, Iași, Adoramus, 2009, ediție revizuită, Oradea, Casa Cărții, 2015.

Rituri, practici, cult și manifestare:

13. Paul Evdokimov, Arta icoanei, trad. Grigore Moga și Petru Moga, București, Meridiane, 1992, reeditată la Sophia, 2014.
14. Alexander Schmemann, Euharistia, trad. Boris Rădulescu, București, Anastasia, 1993, reeditată la Sophia, 2012.
15. Ene Braniște, Liturgica generală, Galați, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, 2002.

16. Ene Braniște, Liturgica specială, București, Lumea Credinței, 2005.

17. Petre Vintilescu, Istoria liturghiei în primele trei veacuri, București, Nemira, 2001.
18. Pelerinul rus – titlul este unul mai degrabă generic decât exact, cartea circulând în mai multe traduceri și cu mai multe titluri/subtitluri, publicată de diverse edituri: Povestirile unui pelerin in cautarea rugaciunii neincetate, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2012, Pelerinul rus, trad. Paulin Lecca, București, Sophia, 2002.

Istorie:

19. Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, trad. Vasile Adrian Carabă, București, Nemira, 2012.
20. Steven Runciman, Teocrația bizantină, trad. Vasile Adrian Carabă, București, Nemira, 2012.
21. Michelina Tenace, Creștinismul bizantin, trad. Al. Cistelecan, Chișinău, Cartier, 2005.
22. A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Caraba, Sebastian-Laurențiu Nazaru, Iași, Polirom, 2010.
23. Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, trad. Cornelia Dumitru, Iași, Polirom, 2013.
    
24. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (3 vol.), Iași, Doxologia, 2009.

Convertiri și convertiți:

26. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, orice ediție, din 1990 încoace. 
27. Peter E. Gillquist, Cum am devenit ortodox, trad. Ioan Tănase Chiș, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2006.
28. Peter E. Gillquist, Întoarcerea acasă. De ce se convertesc clericii protestanți la Ortodoxie, trad. Adina Moldovan, Sibiu, Ecclesiast, 2011.
29. Frank Schaeffer, Dans de unul singur, trad. Marian Rădulescu, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2006.
30. Mihai Oară, Cum n-oi mai fi pribeag, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2014.
31. Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Sibiu, Deisis, 2010.
32. Paul Siladi, Ortodoxia în Occident, Cluj-Napoca, Renașterea, 2014.

33. Clarck Carlton, Calea de la Protestantism la Ortodoxie, trad. Marian Sorin Rădulescu, Sibiu, Ecclesiast, 2010.

34. Răzvan Codrescu (ed.), Occidentali convertiți la Ortodoxie, București, Lumea Credinței, 2012.

*Notă: Lista poate suferi numeroase îmbunătățiri. Cu siguranță, nume precum Dumitru Stăniloae, Ioannis Zizioulas, Irenée Hausherr, Tomáš Špidlík, Olivier Clément, George Florovski, Ioan Damaschin (cu Dogmatica sa) ori Jaroslav Pelikan ar fi putut sau chiar ar fi trebuit să se regăsească aici. Dar lista e introductivă și subiectivă. Numele reținute însă, în special în partea de dogmatică și istorie, sunt de referință pentru Ortodoxie.

N-am inclus, dar e cu adevărat utilă lectura unui manual de teologie dogmatică pentru uzul seminariilor teologice. Eu l-am consultat cu folos pe cel a lui Ioan Zăgrean și Isodor Todoran.

PROGRAMUL de MASTER ÎN TEOLOGIE – FTB

PROGRAMUL de MASTER ÎN TEOLOGIE

Programul de Master în teologie este organizat de FACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ din UNIVERSITATEA BUCUREȘTI și durează doi ani de zile.

Înscrierea pentru concursul de admitere va avea loc în perioada 5-12 septembrie 2014 (între orele 9-14).

Numărul de locuri fără taxă: 20 locuri

Numărul de locuri cu taxă: 5 locuri

La concurs se poate înscrie orice absolvent de facultate acreditată sau atestată în România, indiferent de specializare.

Probele pentru admitere vor fi:

1. Un eseu pe tema „Discutaţi relaţia dintre revelaţia generală şi Sfânta Scriptură”, de minim 2000 de cuvinte, care se depune la dosarul de înscriere.

Bibliografie: Millard Erickson, Teologie creștină, vol. 1.

2. O probă orală, care va avea loc în data de 17 și 18 septembrie, 2014, ora 9:00.

Taxa de înscriere: 100 RON

Candidaţii se pot înscrie pentru concursul de admitere la Secretariatul Facultăţii de Teologie Baptistă, din str. Berzei, nr. 27-29.

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să contactaţi secretariatul facultăţii:

Tel/Fax: +40 (21) 3181593

E-mail : teologiebaptista@yahoo.com

Acte necesare pentru înscriere, preluate de pe situl: 

Blogul Scriptorie în 2013

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,600 times in 2013. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Clasicii Reformei, în limba română

 Jean Calvin

1. Jean Calvin – Învățătura religiei creștine (traducere din engleză, opțiune explicată în introducerea semnată de dr. Iosif Țon), trad. Daniel Tomuleț și Elena Jorj, Oradea, Cartea Creștină, 2003.

2. Jean Calvin – Evanghelia după Ioan. Comentarii, trad. Ștefan Gugura, Cluj, Logos, 2011.

3. John (!?) Calvin – Creștinism biblic, trad. Dinu Moga, Oradea, Făclia, 1997. (Cartea reprezintă, potrivit site-ului editurii: O versiune abreviată şi rescrisă pentru cititorii de azi a lucrării calsice Instituţiile Religiei Creştine.)

 Martin Luther

1. Martin Luther – Scrieri, vol. 1 (conține: Cele 95 de teze, Despre libertatea creștinului, Despre robia babiloniană a bisericii, Către nobilimea germană), trad. Petru Forna, Cluj, Logos, 2003.

2. Martin Luther – Scrieri, vol. 2 (conține: O predică despre căsătorie, Patimile lui Hristos, Isus S-a născut evreu, Despre faptele bune, Scrisoare către trei călugărițe, Către domnii consilieri, Îndemn la pace și Împotriva hoardelor, Dacă și soldații pot fi mântuiți), trad. Petru Forna, Cluj, Logos, 2006.

3. Martin Luther – Scrieri, vol. 3,  (conține: Comentariu la Epistola către Romani, Comentarii la Epistola către Galateni, Catehismul mic, Scurte explicaţii la Catehismul mic), trad. Petru Forna, şi Iancu Moscovici, Cluj, Logos, 2013.

Despre teologia reformatorilor

1. Timothy George – Teologia reformatorilor, trad. Corneliu Simuț, Oradea, Editura Institutului Biblic Emanuel, 1998.

2. Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării dogmei IV, Reformarea Bisericii și a dogmei (1300-1700), trad. Silvia Palade și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2006.

 

3. Michael Reeves – Flacăra nestinsă: Introducere în Reformă, trad. n/a, Oradea, Făclia, 2011.

4. Daniel Benga – Marii reformatori luterani și Biserica Ortodoxă. Contribuții la tipologia relațiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, București, Sophia, 2003.

5. Mihai Androne – Jean Calvin. Provindeța, predestinarea și estetica simbolului religios, Iași, Institutul European, 2011.

Referințe istorice

1. Tim Dowley, Atlas istoric al Reformei, trad. Andreea Izabela Vesa, Oradea, Casa Cărţii, 2016.

1. Andrei Oțetea – Renașterea și Reforma, București, Ed. Științifică, 1968.

2. Keith Randell, Luther și Reforma în Germania, 1517-1555, trad. Raluca Mihail, București, All, 1998.

3. Keith Randell, Jean Calvin și Reforma târzie, trad. Simona Ceaușu, București, All, 1998.

4. Keith Randell, Reforma și contrareforma catolică, trad. Raluca Mihail, București, All, 2001.

5. Lucien Febvre – Martin Luther. Un destin, trad. Maria Pavel, București, Corint, 2001.

6. Erik H. Erikson – Psihanaliză și istorie. Tânărul Luther, trad. Dara Maria Străinu, București, Trei, 2001.

7. George Hancock-Ştefan – Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, trad. Adrian Serecuţ, Oradea, Cartea Creştină, 2003.

8. Jim Cromarty – Cetate tare este Dumnezeul nostru. Povestea vieţii lui Martin Luther, trad. Dorin Pantea, Oradea, Făclia, 2002.

9. Michael Mullet – Luther, trad. Mirella Acsente, București, Artemis, 1994.

10. Michael Mullet – Calvin, trad. Laura Duță, București, Artemis, 2003.

11. Maria Silvia Crăciun, Protestantism și ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1996.

Luther și Reforma protestantă (un articol din „Historia” ce compilează informații din mai multe surse).

Teme conexe

1. Max Weber – Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. Ihor Lemnij, București, Humanitas, 2008.

2. Erich Fromm – Frica de libertate, trad. Magdalena Măringuţ, București, Universitas (imprint Teora), 1998. Consultați aici o recenzie a cărții.

3. Ioan Petru Culianu – „Religia și creșterea puterii”, în Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, I.P. Culianu, Religie și putere, trad. Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, Iași, Polirom, 2005.

Un „sfânt” baptist

Titlu: Viața misionarului Mihály Kornya
Titlul original: Kornya Mihály baptista úttörő parasztapostol krónikája
Autor: Bertalan A. Kirner
Traducător: Péter Havas
Localitate: București
Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 186
ISBN: 978-606-92273-2-9
Preț: 15 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Viața misionarului Mihaly Kornya este o adevărată hagiografie contemporană. Poate că sună ciudat, dacă ne gândim că e vorba despre un misionar baptist, însă scrierea are toate atributele unei hagiografii.

Nu încape vorbă că și personajul principal al cărții este unul absolut remarcabil. Mihaly Kornya (sau, pentru români, Mihai Kornya) a fost un pionier al baptismului din zona de vest a României și cea de est a Ungariei. Păcat că nu a fost inclusă în carte și o hartă a localităților pe unde a evanghelizat și botezat, dar e de ajuns să menționez câteva dintre reperele cele mai îndepărtate, pentru a contura un perimetru de acțiune: Cluj, Brașov, Hunedoara, Reșița, Timișoara, Arad, Curtici, Oradea, Nușfalău, Gyula, Berettyóújfalu, Debrecen.

A botezat în jur de 10.000 de oameni (dintre care vreo 5000 de români), a făcut zeci de mii de kilometri, mai ales pe jos și cu căruța, într-un interval de aproximativ 40 de ani. Era un om simplu, agricultor autodidact din Salonta, cu un har deosebit în cunoașterea și înțelegerea omului. La asta a adăugat și o temeinică aprofundare a Scripturii.

A avut de înfruntat nu numai toate intemperiile vremii și dificultățile pe care le presupuneau călătoriile de la cumpăna dintre secolele XIX și XX, ci și ostilitatea localnicilor, pedepsele oficialilor, adversitatea liderilor altor confesiuni.

Cu un profil de sfânt rătăcitor dârz, a câștigat simpatie chiar și printre adversari. De pildă, episcopul reformat de Debrecen îi dă mână liberă, iar preotul ortodox din Tulca

The Theme of Love in C.S. Lewis’ writings, especially in “The Four Loves” (II)

Continuare de aici.

Articol de Valentin Teodorescu

5) Charity (agape)

5.1 The insufficiency of the natural loves

As we saw until now, natural loves are not self-sufficient. Something else – which Lewis consider to be the whole Christian life in one particular relation – must „come to help of the mere feeling if the feeling is to be kept sweet”.

He considers that the natural loves are similar to a garden. A garden „will not fence and weed itself, nor prune its own trees, nor roll and cut its own lawns”. It will remain a garden, as distinct from a wilderness, only if someone does these things to it. When God planted the garden of our nature and caused the flowering, fruiting loves to grow there, He set our wills to „dress” them. Compared with the loves, our will is dry and cold. And until God’s grace comes down, like the rain and the sunshine, we shall use this tool (the will) to little purpose. But its laborious- and largely negative – services are indispensable.

Until now we saw that the loves prove that they are unworthy to take the place of God, by the fact that they cannot even remain themselves and do what they promise without God’s help: Affection can be distorted „when it becomes a need-love that demands affection in turn, as a right, and thus producing hatred”; Or when, in „living for others”, makes their lives unbearable. Friendship can be distorted when the shared interest is evil; or produces arrogance and isolation when the group becomes an „inner ring”. Eros is like Love Himself, in a reflected form; and therefore more liable than the other loves to corruption, to becoming a sort of religion; the god Eros dies or becomes a demon unless he obeys God.[1]

The conclusion is that, even for their own sake, the loves must submit to God if they are to remain the things they want to be: Affection needs a real disinterested charity for the other if it wants to avoid becoming obsessive. Friendship needs to have charity also as a guarantee that the shared interest will not become egoist and evil, and that it will not produce arrogance and isolation, hurting and neglecting the others. Eros needs charity if he wants to keep his promises, especially when the selfishness appear, or when one or both partners become, at least in some respects, unattractive or unworthy of love.

The Theme of Love in C.S. Lewis’ writings, especially in „The Four Loves” (I)

Titlul original: The Four Loves
Autor: C.S. Lewis
Localitate: New York
Editura: Houghton Mifflin Harcourt
Anul apariţiei: 1991
Nr. de pagini: 156
ISBN: 9780151329168

Articol de Valentin Teodorescu

Introduction

C.S.Lewis starts The Four Loves confessing that when he first tried to write this book, he had a wrong image (or rather a very simplistic image) of the subject.

It seems that the-view he had then is common among Christians; before I read his book I had the same image too: the idea that the only true love is the love that gives, because the love of God is a Giving love (a Gift-love by definition). For that reason – in that perspective – we really love just in so far as our love resembles that Love which is God. In that respect, when we tell to our beloved: „I need you, I cannot live without you”, we do not really love him (or her). The real love is that love which says: I do not need you, I can live without you; in fact, exactly because I can live without you, and I am a complete person, perfectly fulfilled in my relationship with God, I can enter in a love relations hip. The goal in that relationship will be not to find my fulfillment, not to receive something (I am already fulfilled by God), but to give, to make the other happy.

This image is not bad (in fact the final arguments of C.S.Lewis are very close to these ideas), but it is not perfectly good because it is not complete. The reality of love is more complex – says Lewis. It is difficult, in his opinion to affirm that the Need-Love is not a real love, firstly because our love for God is – more than everything – a Need-Love. We come to God utterly aware that our whole being is one vast need, crying out for Him when we need forgiveness or support in our tribulations, or many other things.[1]  On the other side, even in our daily situations, it is difficult, for example, to affirm that a child’s love for his mother, which is more than anything else a Need-love, is not a real love.

Thus, understanding the complexity of the situation, Lewis begins to analyze more deeply five kinds of loves: Loves for Sub-Human, Affection, Friendship, Eros and Charity (Agape). In this essay, my interest will be especially focused on the last two kinds of love, Eros and Charity. But I will present also shortly the first three kinds of love, in the measure in which to understand them is absolutely necessary for a better comprehension of the last two loves.

As we will see, Charity (Agape) still remains the most important love; but the other four loves will be also accepted as true loves. In that way God’s Creation (in the area of affections) will be honored and redeemed.

1) Loves for the Sub-Human

C.S. Lewis în limba română

via: thegospelcoalition.org

1. C.S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Wheaton, Illinois, SMR, 1991.
2. C.S. Lewis, Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, trad. Sorin Mărculescu, București, Humanitas, 1997, 2012.
3. C.S. Lewis, Despre minuni, trad. Sorin Mărculescu, București, Humanitas, 2001, 2007.
4. C.S. Lewis, Creștinism. Pur și simplu, trad. Dan Rădulescu, București, Humanitas, 2004
5. C.S. Lewis, Desființarea omului, trad. Petruța-Oana Năiduț, București, Humanitas, 2004.
6. C.S. Lewis, Treburi cerești (2 vol.), trad. Mirela Adăscăliței, București, Humanitas, 2005
7. C.S. Lewis, Problema durerii, trad. Vlad Russo, București, Humanitas, 2007.
8. C.S. Lewis, Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri, trad. Emanuel Conțac, București, Humanitas, 2008, 2011.
9. C.S. Lewis, Despre lumea aceasta și despre alte lumi, trad. Bianca Rizzoli, București, Humanitas, 2011.
10. C.S. Lewis, Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, trad. Emanuel Conțac, București, Humanitas, 2012.
11. C.S. Lewis, Meditații la Psalmi, trad. Emanuel Conțac, București, Humanitas, 2013.
12. C.S. Lewis, Marea despărțire. Un vis, trad. Alexandru Macovescu, București, Humanitas, 2013.
13. C.S. Lewis, Anatomia unei dureri, trad. Cornel Țicărat, Oradea, Kerigma, 2014.

Ficțiune:

1. C.S. Lewis, Leul, vrăjitoarea și dulapul, trad. necunoscut, an 1977(?).
2. C.S. Lewis, Scrisorile lui Zgândărilă. Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr, trad. Mirela Rădoi, Cluj, Logos, 1993.
3. C.S. Lewis, Leul, vrăjitoarea și garderoba, trad. Rodica Albu, Iași-Chișinău, Junimea-Hyperion, 1993.
4. C.S. Lewis, Departe de planeta tăcută, trad. Mirela Rădoi, Cluj, Logos, 1995.
5. C.S. Lewis, Nepotul magicianului (vol. 1 din Cronicile din Narnia), trad. Larisa Avram, București, RAO, 1997, 2006.
6. C.S. Lewis, Șifonierul, leul și vrăjitoarea (vol. 2 din Cronicile din Narnia), trad. Larisa Avram, București, RAO, 1997, 2006.
7. C.S. Lewis, Calul și băiatul (vol. 3 din Cronicile din Narnia), trad. Simona Neagu, București, RAO, 1998, 2006.
8. C.S. Lewis, Prințul Caspian (vol. 4 din Cronicile din Narnia), trad. Larisa Avram, București, RAO, 1999, 2006.
9. C.S. Lewis, Călătorie pe mare cu Zori-de-Zi (vol. 5 din Cronicile din Narnia), trad. Irina Negrea, București, RAO, 2000, 2006.
10. C.S. Lewis, Jilțul de argint (vol. 6 din Cronicile din Narnia), trad. Irina Negrea, București, RAO, 2003, 2006.
11. C.S. Lewis, Ultima bătălie (vol. 7 din Cronicile din Narnia), trad. Irina Negrea, București, RAO, 2003, 2006.
12. C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, trad. Sorana Cornean, București, Humanitas, 2003, 2007, 2010.

Multimedia:

1. C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, audiobook, lectura Mircea Diaconu, București, Humanitas Multimedia, 2008.
2. Leul, vrăjitoarea și dulapul, film, regia: Andrew Adamson, 2005.
3. Prințul Caspian, film, regia: Andrew Adamson, 2008.
4. Călătorie pe mare cu Zori-de-Zi, film, regia: Michael Apted, 2010.

În alte volume:

1. Abolirea omului, trad. Rodica Albu, în Rodica Albu (coord.), Inklings. Litera și spiritul, Iași, Ed. Universității Al.I. Cuza, 2004.
2. Trilogia spațială (fragment), trad. Mihaela Morariu, în Rodica Albu (coord.), Inklings. Litera și spiritul, Iași, Ed. Universității Al.I. Cuza, 2004.
3. Cronicile din Narnia: Jilțul de argint (fragment), trad. Teodora Ghivrigă, în Rodica Albu (coord.), Inklings. Litera și spiritul, Iași, Ed. Universității Al.I. Cuza, 2004.
4. Sheldon Vanauken – Îndurare aspră, trad. Gela Bâlc, Oradae, Kerigma, 2008 (conține 18 scrisori adresate de către C.S. Lewis autorului).

Despre C.S. Lewis:

1. Rodica Albu (coord.), Inklings. Litera și spiritul, Iași, Ed. Universității Al.I. Cuza, 2004. (conține trei articole semnate de Hope Kirkpatrick, „C.S. Lewis – un autor al zilelor noastre”, Daniel Callam, „Mere Cristianity și paradigma puritană a convertirii” și Rodica Albu, „Leul, vrăjitoarea și garderoba – lecturi posibile”).
2. Colin Duriez, O călăuză prin Narnia și prin întreaga operă a lui C.S. Lewis, trad. Maria Ștefănescu și Valentin Dan, Cluj, Aqua Forte, 2008.

Link-uri către site-uri și bloguri românești cu recenzii și postări despre C.S. Lewis:

1. Recenzii pe Bookblog
2. Grete Tartler, „C.S. Lewis și literatura pentru copii” (recenzie la Despre lumea aceasta și despre alte lumi, în România literară)
3. Sorin Lavric, „Săgeata bucuriei” (recenzie la Surprins de bucurie, în România literară)
4. Codrin Liviu Cuțitaru – Disecția unui sentiment (recenzie la Surprins de bucurie, în Dilemateca, octombrie, 2013).
5. Daniel Fărcaș, „Surprins de C.S. Lewis” (recenzie la Surprins de bucurie)
6. Articole pe blogul Societății Tolkien din România 
7. Postări pe blogul lui Emanuel Conțac.
8. Teodor Dănălache pe crestinortodox.ro
9. Cătălina Neculai, „Apologetica creştină literară şi intelectualizarea credinţei. Cazul C.S. Lewis”
10. Dragoș Dâscă – „Lecție de mântuire a creștinului obișnuit”
11. Articole pe Revizia de carte
12. Texte ale lui Liviu Horvath
13. Recenzii pe Scriptorie
14. Texte de Bebe Ciaușu pe blogul Guarding the Gospel

Bibliografie pentru istoria Bisericii

Christian saints. Stained glass in St. Vitus Cathedral, Prague. Sursa.

Listă alcătuită de Teofil Stanciu

A. Perspective panoramice

1. Diarmaid MacCulloch – Istoria creștinismului, trad. Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2011.
2. Ioan Rămureanu – Istorie bisericească universală, București, Ed. IBMBOR, 1992 (și alte ediții ulterioare) [o perspectivă ortodoxă].
3. Earl Cairns – Creștinismul de-a lungul secolelor, trad. Doris Laurențiu și John F. Tipei, Oradea, Ed. Cartea Creștină, 2007 (sau alte ediții) [o perspectivă evanghelică].
4. Jean Comby – Să citim istoria Bisericii, trad. Mihaela Voicu și Mariana Petrișor, București, Ed. ARCB, (2 vol. 1999, 2001) [istorie scrisă de un autor catolic; conține texte din perioadele prezentate].
5. Ludwig Hertling – Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iași, Ars Longa, 1998.
6. Jonathan Hill – Ghid al istoriei creștinismului, trad. Alexandru Nădăban, Oradea, Ed. Casa Cărții, 2008 [perspectivă evanghelică].
7. James North – Istoria Bisericii de la Rusalii până în prezent, trad. Alice Iacob și Beniamin Mogos, Oradea, Ed. Făclia, 2008.
8. Alain Corbin (coord) – Istoria creștinismului, trad. Vasile Adrian Caraba, Valeria Georgiana Caraba și Ileana Bâja, București, Rosetti Educational, 2010.
9. Nicolae Chifăr – Istoria creștinismului, Iași, Ed. Trinitas (4 vol.).
10. Eugen Drăgoi – Istoria bisericească universală, Ed. Historica, 2001.
11. Aurelia Bălan-Mihailovici, Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, Bucureşti, Oscar Print, 2002
12. Giovanni Filoramo – Istoria religiilor, trad. Cornelia Dumitru, vol II (Iudaismul și creștinismul), Iași, Polirom, 2008.
13. Mircea Eliade – Istoria ideilor și credințelor religioase, trad. Cezar Baltag, Iași, Polirom, 2011 (în volumele II, III, IV).

B. Epoci, perioade, ramuri confesionale

B. I. Perioada patristică, creștinismul antic și medieval (de până la Schismă):

1. Sf. Ieronim – Despre bărbații iluștri și alte scrieri, trad. Dan Negrescu, București, Ed. Paideia, 1997.
2. Paladie – Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. Dumitru Stăniloae, București, Ed. IBMBOR, 2007.
3. Eusebiu – Istoria bisericească, trad. T. Bodogae, București, Ed. IBMBOR, 1987 (PSB 13).
4. Filostorgiu – Istoria bisericească, trad. Dorin Garofeanu, Iași, Polirom, 2012 (ed. bilingvă) [o istorie eretică a Bisericii].
5. Zenovie Pâclișanu – Istoria creștinismului antic, Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.
6. Peter Brown – Întemeierea creștinismului occidental 200-1000, trad. Hans Neumann, Iași, Polirom, 2002.
7. Henri-Irénée Marrou – Biserica în Antichitatea târzie (303-604), trad. Roxana Mareș, București, Universitas-Teora, 1999.
8. Jean Bremond – Părinții pustiei, trad. Marinela Bojin, București, Nemira, 2007.
9. Hans von Campenhausen – Părinți greci ai Bisericii, trad. Maria Magdalena Anghelescu, București, Humanitas, 2005.
10. Hans von Campenhausen – Părinții latini ai Bisericii, trad. Maria Magdalena Anghelescu, București, Humanitas, 2005 (2 vol.).
11.  André Vauchez – Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, trad. Doina Marian și Daniel Barbu, București, Meridiane, 1994.
12. Vasile Munteanu – Istoria creștină generală. Ab inito-1054, București, Ed. IBMBOR, 2008 (2 vol.).
13. Daniel Nicolae Vălean – Istoria Bisericii universale în date (6 î.Hr. – 1054 d.Hr.), Cluj-Napoca, Limes, 2012.
14. Jean Danielou – Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea), trad. George Scrima, București, Herald, 2008.
15. John Chryssavgis, În inima pustiei, trad. Constantin Făgeţan, Bucureşti, Sophia, 2004.
16. Andre Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, trad. Doina Marian și Daniel Barbu, București, Meridiane, 1994.
17. Yuri Stoyanov, Tradiția ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu, trad. Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom, 1999.

B. II. Cruciadele:

1. Thomas Asbridge – Cruciadele. Istoria războaielor pentru eliberarea Pământului Sfânt, trad. Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Iași, Polirom, 2011.
2. Amin Maalouf – Cruciadele văzute de arabi, trad. Marian Tiu, București, Tritonic, 2008.
3. Florentina Căzan – Cruciadele, București, Ed. Academiei, 1991.
4. Jean-Paul Roux – Istoria războiului dintre islam și creștinătate (622-2007). Un conflict teribil, trad. Lucia Postelnicu Pop, Artemis, 2007.
5. Cecile Morrisson – Cruciadele, trad. Răzvan Junescu, București, Meridiane, 1998.
6. Alain Demurger – Cavalerii lui Christos, trad. Ovidiu Pecican, Chișinău, Cartier, 2003.
7. Petere Martin, Richard Pulley – Cruciadele, trad. Lia Decei, București, All, 2001 [carte pentru copii].

B. III. Reforma:

1. Andrei Oțetea – Renașterea și Reforma, București, Ed. Științifică, 1986.
2. Keith Randell – Luther și Reforma în Germania. 1517-1555, trad. Raluca Mihail, București, All, 2002.
3. Keith Randell – Jean Calvin și reforma târzie, trad. Simona Ceaușu, București, All, 1998.
4. Keith Randell – Reforma catolică și Contrareforma, trad. Raluca Mihail, București, All, 2001.
5. Stewart MacDonald – Carol Quintul: suveran, dinast și apărător al credinței. 1500-1558, trad. Radu Săndulescu, București, All, 1998.
6. Keith Randell – Henric al VIII-lea și Reforma în Anglia, trad. Cornelia Bucur, București, All, 2001.
7. John Warren – Elisabeta I: religia și politica externă, trad. Ema Stere, București, All, 2000.
8. John Bossy – Creștinismul în Occident (1400-1700), trad. Dorin Oancea, București, Humanitas, 1998.
9. Leland Ryken – Sfinții în lume. Puritanii în adevărata lor lumină, trad. Anca Curpaș, Oradea, Reformatio, 2004.

B. IV. Ortodoxia bizantină și răsăriteană:

1. Hans-Georg Beck – Istoria Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, trad. Vasile Adrian Carabă, București, Nemira, 2012.
2. Timothy Ware – Istoria Bisericii Ortodoxe, trad. Alexandra Petrea, București, Aldo Press, 1997.
3. Endre v. Ivanka – Elenic și creștin în viața spirituală a Bizanțului timpuriu, trad. Vasile Adrian Carabă, București, Nemira, 2012.
4. Steven Runciman – Teocrația bizantină, trad. Vasile Adrian Carabă, București, Nemira, 2012.
5. Michelina Tenace – Creștinismul bizantin, trad. Al. Cistelecan, Chișinău, Cartier, 2005.

B. V. Catolicism:

1. Claudio Rendina – Papii. Istorie și secrete, trad. Radu Gâdei, București, All, 2007.
2. Harald Zimmermann – Papalitatea în Evul Mediu, trad. Adinel Dincă, Iași, Polirom, 2004.
3. Vintilă Horia – Dicționarul papilor, trad. Ana Vădeanu, București, Saeculum I.O., 1999.

B. VI. Perspective tematice (personaje, subiecte, teme majore):

1. 100 de puncte fierbinți din istoria Bisericii, trad. Ioan Bișog, Iași, Sapienția, 2011.
2. Mark Noll – Momente cruciale în istoria Bisericii, trad. Corneliu Simuț, Cluj-Napoca, Logos, 2009.
3. Jaroslav Pelikan – Isus de-a lungul secolelor, trad. Silvia Palade, București, Humanitas, 2000.
4. Jaroslav Pelikan – Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. Silvia Palade, București, Humanitas, 1998.
5. Gerald L. Sittser – Izvoare de spiritualitate creștină, trad. Teofil Stanciu, Oradea, Casa Cărții, 2011.
6. Jaques Paul – Biserica și cultura în Occident, trad. Elena Liliana Ionescu, București, Meridiane, 1996.
7. Andrea Sterk – Monahul-episcop în Antichitatea târzie, trad. Dragoș Dâscă, Ecclesiast, 2012.
8. Henri-Irénée Marrou – Patristică și umanism, trad. Cristina Popescu și Cosmin Popescu, București, Meridiane, 1996.
9. Georges Duby – Vremea catedralelor, trad. Marina Rădulescu, București, Meridiane, 1998.
10. Mihai Valentin Vladimirescu, Viața de zi cu zi în vremea lui Iisus, Iași, Polirom, 2013.
11. Gene Fedele, Eroi ai credinței, trad. Laurențiu Pășcuți, Oradea, Casa Cărții, 2004.
12. Petru Popovici, Lumini peste veacuri, București, Stephanus, 2002 (2 vol.).

C. Subiecte conexe

C. I. Istoria canonului, arheologie biblică:

1. Jean Danielou – Scrierile de la Marea Moartă și originile creștinismului, trad. Alexandru Anghel, București, Herald, 2009.
2. Adolf von Harnack – Originea Noului Testament, trad. Gabriela Badea, București, Herald, 2007.
3. Marguerite Harl, Gilles Dorival, Olivier Munich – Septuaginta. De la iudaismul elenistic la creștinismul vechi, trad. Mihail Valentin Vladimirescu, București, Herald, 2007.
4. Werner Keller – Arheologia Vechiului și Noului Testament, trad. ???, București, Psychomassmedia, 1995.
5. Werner Keller – Și totuși Biblia are dreptate, trad. Alexandru Suter, Ruxandra Hosu, București, Litera, 2011.

C. II. Istoria dogmei și gândirii creștine:

1. Jaroslav Pelikan – Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, Iași, Polirom, 2004-2008 (5 vol.).
2. Claudio Moreschini, Enrico Norelli – Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, Iași, Polirom, 2013 (2 vol., 3 tomuri).
3. Claudio Moreschini – Istoria filosofiei patristice, trad. Alexandra Chescu, Mihai-Silviu Chirilă, Doina Cernica, Iași, Polirom, 2009.
4. Timothy George – Teologia reformatorilor, trad. Corneliu Simuț, Oradea, Ed. IBEO, 1998.
5. Ghislain Lafont – O istorie teologică a Bisericii, trad. Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Deisis, 2003.
6. Etienne Gilson – Filozofia în Evul Mediu, trad. Ileana Stănescu, București, Humanitas, 1995.
7. John Meyendorff – Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. Alexandru I. Stan, București, Nemira, 2011.
8. Basile Tatakis – Filosofia bizantină, trad. Eduard Florin Tudor, București, Nemira, 2010.
9. Remus Rus – Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, Lidia, 2003.
10. Jonathan Hill – Istoria gândirii creștine, trad. Timotei Manta, Oradea, Casa Cărții, 2007.
11. Eroll Husel – Cine sunt puritanii?… și care este doctrina lor?, trad. Corneliu Simuț, Oradea, Făclia, 2003.
12. Michael Reeves – Flacăra nestinsă. Introducere în Reformă, trad. ???, Oradea, Scriptum, 2011.
13. John Behr – Formarea teologiei creștine. Vol. I: Drumul spre Niceea, trad. Mihail G. Neamțu, București, Sophia, 2004.
14. Anton Adămuţ – Literatură şi filosofie creştină, vol.1, Fides, Iaşi, 1997.

Note:

1. Lista nu are pretenții de a fi exhaustivă și nu a fost întocmită de un specialist. Dacă aveți sugestii, sunt binevenite.

2. Unele titluri ar putea fi, cu siguranță, trecute în alte categorii, dar împărțirea este mai degrabă orientativă.

3. Lista este concepută să conțină exclusiv materiale disponibile în limba română.

Prima mea „întâlnire” cu Richard Wurmbrand

Titlu: Cu Dumnezeu în subterană
Titlul original: In God’s Underground
Autor: Richard Wurmbrand
Traducători: Marilena Alexandrescu-Munteanu și Maria Chilian
Localitate: București
Editura: Casa Școalelor
Anul apariţiei: 1994
Nr. de pagini: 272
ISBN:973-95876-3-1
Preț: 25 RON (aici)

Recenzie de Teofil Stanciu

Am citit Cu Dumnezeu în subterană într-o vacanță de vară (nu mai știu precis dacă în 1994 sau 1995). Cu greu o puteam lăsa din mână. Avea un efect hipnotic asupra mea. Dintr-un motiv care multă vreme mi s-a părut ciudat, suferința din închisori mă fascina.

Deși știam că trebuie să fi avut un gust oribil, până și mâncarea deținuților avea, în închipuirea mea, o aromă plăcută. Mi se părea o impietate că îmi treceau astfel de gânduri prin minte. Mă scuturam de ele și mă străduiam să-mi repun, rațional, lucrurile în ordine. Suferința doare, morcovii putrezi sunt scârboși etc.

N-am încercat, multă vreme, să-mi explic de unde îmi venea această „ispită”. Încerc acum, deși n-am vreo certitudine că aceasta este explicația căutată. Am totuși niște argumente care pledează pentru felul în care văd în prezent lucrurile.

Punând cap la cap toate experiențele de lectură sau audio-vizuale pe care le-am trăit raportat la Wurmbrand, mi-e tot mai limpede că am căzut în „plasa” puterii lui de seducție. Dacă ar fi să-l descriu printr-un singur cuvând, probabil că acesta ar fi: seducător. Un creștin seducător.

Modelul de creștinism pe care-l propune e copleșitor, înspăimântător până la paroxism (după câțiva ani de pușcărie grea să te rogi lui Dumnezeu să-ți mai dea, dacă așa e voia Lui, iar Dumnezeu să te și asculte… aduce a nebunie). Dar are ceva contagios.

Dintre oamenii cu care am ajuns să fiu contemporan, Wurmbrand mi se pare cel mai aproape de un model de creștin ce se apropie de ideal. A suferit mult, a iertat tot, iar pe urmă ne-a vorbit tuturor despre iubire cu o autoritate pe care puțini pot s-o aibă.

Notes on „The Great Divorce”

 Titlu: The Great Divorce

Autor: C.S. Lewis
Oraș: San Francisco
Editură: HarperOne
Anul apariţiei: 1945 (prima ediție), 2002 (ediția folosită)
ISBN: 0-02-570550-4 (prima ediție)

Recenzie de Valentin Teodorescu

The Great Divorce is in a sense C.S. Lewis ‘retort’ to Blake’s book: The Marriage of Heaven and Hell. In the ‘Preface’ to his book, C.S. Lewis rejects the modern idea that somehow ‘the reality never presents us with an absolutely unavoidable ‘either-or’; that granted skill and patience and time enough, some way of embracing both alternatives can always be found;’ and that ‘mere development or adjustment or refinement will somehow turn evil in good’.[1] On the contrary, C.S. Lewis considers that between good and evil there is a continuous opposition and that in our world ‘every road, after a few miles forks in two, each of those into two again, and at each fork you must make a decision’[2]. Not all who choose the wrong roads perish, but if they want to be rescued, they ought to being put back on the right path; that means they should go back to their error and to continue going on the correct path from that point. In that sense, between Heaven and Hell is a great separation or ‘a great divorce’. C.S. Lewis doesn’t consider, like Hegel that there is always a good and necessary negativity. On the contrary, ‘if we insist on keeping Hell (or Earth), we shall not see Heaven: if we accept Heaven we shall not be able to retain even the smallest and most intimate souvenirs of Hell’[3].

In other words, one of the main ideas of the author is that our choices really matter, that we have a tremendous responsibility; everything in this world costs. In the chapter 9 of his book, C.S. Lewis has a dialogue with George Mac Donald, his spiritual mentor, in which it is given to us a reason why some people choose the wrong· path: ‘better to reign in Hell than serve in Heaven’. Augustine said in The City of God that there are just two kind of people: some who love themselves more than everything else, and some who love God more than everything else. In the same sense, George Mac Donald, the ‘Teacher’, explains to the author that ‘there are only two kind of people in the end: those who say to God ‘Thy will be done’ and those whom God says, in the end, ‘Thy will be done’.’[4]

In different ways, all the dialogues of the book describe, with only one exception, peoples who choose the path of pride and. selfishness, preferring to better reign in Hell than serve in Heaven, because they love themselves more than everything else. One of them is characterized by self-righteousness, refusing the grace of God; a liberal theologian prefers the ‘dynamic’ theological speculation in Hell to the absolute and perfect revelation of Truth in Heaven; a mother and a lover turn their natural affections in false gods instead of really loving the others, and so on; at the origin of all these attitudes which continuous devour their victims is the same sin: selfishness or pride.

---

[1] C.S. Lewis, The Great Divorce, Harper San Francisco, 2002, pg. vii.

[2] Idem, pg. viii.

[3] Idem.

[4] Idem, pg. 75.

Patericul sau despre lupta cu anchilozarea

Titlu integral:  Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Ediție integrală
Traducere după Patrologia graeca 65, coll. 71-440 (ed. Cotelier)
Autor: colectiv
Traducător: Cristian Bădiliță
Oraș: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2005 (ediția folosită)
ISBN: 973-681-952-3
Preț: 30 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Am remarcat în ultimii ani că sunt unele lucruri la care nu mai am receptivitate, care nu mă mai preocupă. Ba chiar o anumită rigiditate în privinţa unor subiecte care mi s-au clarificat. Presupunerea mea e că, în timp, odată cu experiența, mintea (și personalitatea) își stabilește niște automatisme și, totodată, niște scheme ce riscă să devină inflexibile.

Și atunci se ridică firesc întrebarea: cum să-ți păstrezi sprinteneala minții? Care sprinteneală nu presupune să iei mereu toate lucrurile de la capăt, ci să nu pierzi din vedere lucrurile esențiale, să rămâi atent la ceea ce trebuie, să nu devii anchilozat și îngust.

Mi se pare că lecturile reprezintă un antidot la anchilozare, iar Patericul este unul dintre cele mai eficace stimulente. Patericul (egiptean) conține „apoftegmele” – adică maximele, sentințele, cugetările – monahilor care au locuit în chiliile din Sketis, Nitria și de la Chilii în jurul anului 400 AD.

Părinții pustiei fac figură de ciudați și extremiști, ori de câte ori vine vorba despre ei. De fapt, am întâlnit destui oameni care, atunci când fac referire la călugări înțeleg aproape exclusiv extremism.

Monahii sunt, vezi bine, niște inși care au fugit din lume, care s-au însingurat, care nu mai voiau să aibă contact cu alți oamenii, care au locuit pe stâlpi (doar unul e celebru pentru asta și, oricum, nu mulți ar fi reușit performanța), care nu se spălau (au fost câțiva, dar nici în epocă nu era la mare trecere igiena), care se flagelau (mai rar, dar erau și din ăștia).

Se pierde însă din vedere un lucru esențial pentru această poveste: de ce făceau ei tot ce făceau? Întrebarea e absolut necesară din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că motivația s-ar putea să pună într-o altă lumină faptele. Iar pe urmă, pentru că răspunsul la această întrebare ne-ar putea feri de ispita de a-i judeca.

Trebuie spus că, dacă respectivii călugări nu ar fi avut contact cu alți oameni, atunci n-am avea nicio informație despre ei. Deci mitul izolării nu prea stă în picioare. E adevărat că se fereau cât puteau de lume, dar din pricini foarte precise. Nu insist cu detalii.

Aceste „centre monahale”, cum le-am spune noi azi, aveau biserici unde călugării se întâlneau săptâmânal. Iar sihaștrii, oricât de mizantropi, aveau fie îndrumători, fie ucenici sau și una și alta. De fapt, n-ar fi putut ajunge să aibă discipoli dacă nu și-ar fi îndeplinit și ei stagiul de ucenicie.

Science and theology. John Polkinghorne

Titlu: Science and Theology. An introduction
Autor: John Polkinghorne
Editura: Fortress Press
Anul apariţiei: 1998
ISBN: 0-8006-3153-6
Preț: 25$

Recenzie de Valentin Teodorescu

Introduction

In his book Christian Theology: An Introduction, Alister McGrath affirmed that there are three main approaches to the relation between Christian theology and natural sciences today: one that affirms the continuity between science and theology (the Christian faith should be reinterpreted in terms consistent with the accepted wisdom of the age), a second one that affirms the distinctiveness of theology and science, and a third one that affirms the opposition between theology and science [1].

The position of John Polkinghorne, whose ideas I will try to evaluate in this essay, seems to be the second one (theology and science are distinct, each of them having its own sphere of competence); but he also considers that they can mutually interact, to the benefit of both.

Polknighome himself, in Science and Theology, the book to which I will especially refer, calls the first position „assimilation” the second position „consonance” considering himself a consonantist.[2]

In the present essay, I intend to show, using some examples from his book, that generally he achieved his goal: the ‘intermarriage of scientific and theological insight’ to which he refers is cogent and elegant, and any open-minded reader will find it extremely compelling.

However, in my opinion (which I admit that is corrigible), there are some cases when his proposed solution may not be in perfect agreement with what the Scripture says, or when, at least from my point of view, the supposed agreement is debatable.

My essay is divided in two parts. The first part refers to the insights that theology offers to science, and connected with that, to the possibility of a natural theology. The second part refers to the insights that science offers to theology: on the one hand to the way in which some scientific theories such as quantum mechanics, quantum cosmology and chaos theory may give insights to biblical doctrines such as Creation, Fall and God’s Attributes; on the other hand to the way in which the scientific epistemology (especially) may give insights to the doctrine of Christ.

Noul model vechi al Bisericii

Titlu: Reimaginarea Bisericii
Titlul original: Reimagining Church
Autor: Frank Viola
Traducător: Daniel Marino
Editura: Kerigma
Anul apariţiei: 2011
ISBN: 978-973-8960-42-8
Preț: 32 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Înainte să citiți această recenzie, e bine să vă amintiți spusa care zice că „orice punct de vedere e un punct de orbire” (eu am citit-o la Wurmbrand, dar nu știu dacă-i aparține). Și o puteți aplica drept filtru și la ce scriu eu, și la cartea lui Frank Viola.

Mărturisesc că n-am citit cartea dintr-o dorință fierbinte de a descoperi soluții revoluționare (așa cum sunt prezentate pe copertă) pentru viața bisericii, deoarece nu prea cred în revoluții. Am citit-o mai degrabă cu curiozitatea celui care vrea să afle ce are de spus un teoretician (sau să-i spunem totuși teolog?) al bisericilor de casă.

Fenomenul bisericilor de casă (sau din case) mi-e cunoscut din lectura cărții Râuri de apă vie, de Fratele Yun. În China, aceste biserici sunt o consecință a conjuncturii politice nefavorabile. Nu mi-e foarte limpede dacă modelul s-ar perpetua și în cazul în care autoritățile guvernamentale și zonale ar permite manifestarea liberă a tuturor confesiunilor religioase.

Frank Viola susține însă că acest model este obligatoriu pentru întreaga Biserică creștină, fiind, de fapt, tiparul intenționat de Dumnezeu de la bun început. Afirmația e cel puțin cutezătoare, dar vom reveni asupra ei.

Nu mi-am propus să fac o evaluare a modelului pe care-l propune Viola, ci observațiile mele vor viza mai degrabă firul logic și metodologic al cărții ca atare.

Cu ce pornim la drum?

Una dintre marile calități ale cărții e aceea că evită paradigma managerială și filosofia profitului sau a succesului măsurabil care încep să fie tot mai prezente și în bisericile românești.

Din acest punct de vedere, autorul este în răspăr cu moda vremii, care măsoară adesea calitatea unei biserici după date cuantificabile: creșterea numărului de membri, dimensiunea clădirii, calitatea artistică/tehnică a programelor, formațiile cât mai numeroase și mai bine pregătite la închinarea publică etc.

Demersul lui Frank Viola vizează două ține principale: ierarhia bisericilor instituționale și manifestările cu caracter ritualic, liturgic, organizat. La baza întreprinderii sale stă convingerea că, deși

„o adunare poate abandona tradiția apostolică de dragul formelor construite de ei înșiși, și totuși să primească binecuvântarea lui Dumnezeu,… binecuvântarea lui Dumnezeu nu este tot una cu aprobarea Sa” (p. 211, s.a.). Care aprobare este de rang superior binecuvântării.

Unul dintre punctele de plecare ale cărții e acela că biserica e o entitate organică. De unde aflăm asta? Din faptul că toate (n-am verificat, dar așa susține Viola) imaginile pe care le folosește Noul Testament pentru a descrie biserica „sunt entități vii” (turmă, trup, viță etc). Iar de vreme ce toate entitățile vii au un ADN, rezultă că și biserica are un ADN.

Mi se pare unul dintre punctele slabe ale argumentației și nici măcar nu cred că era necesar în discuție. Plus că ideea de ADN permite să vorbim despre variația speciei, evoluția intraspecifică etc. Prefer să nu iau în seamă foarte mult această premisă decât să o cataloghez ca un rateu metodologic și argumentativ.

Accept ca ipoteză de lucru afirmația că biserica e destinată a fi organism, nu o structură instituțională. Autorul are nevoie de această idee pentru a-și susține teologia, noi, ca cititori, avem nevoie de ea pentru a înțelege din ce punct de vedere suntem invitați să privim toate problemele abordate.

Mai rămân însă la acest punct de pornire doar pentru a-mi exprima nedumerirea față de o afirmație precum aceasta:

„Când un grup de creștini își formează ADN-ul spiritual, ei se adună într-un mod care este conform cu ADN-ul Dumnezeului triunic” (p. 32).

Prefer să consider că avem de-a face cu o analogie dusă, în mod nefericit, prea departe decât să cred că un muritor, oricât de luminat ar fi, are pretenția că a descoperit ADN-ul Sfintei Treimi sau că, în mod abuziv, și-a impus modelul teologic inclusiv asupra relațiilor trinitare, clamând necesitatea unui ADN.

Recunosc că o asemenea introducere în subiect a fost de natură să mă descumpănească și să mă intrige. Însă mi-am impus să nu abandonez lectura.

Trebuie spus însă că autorul ne previne că vom fi reticenți sau chiar împotrivitori la ceea urmează să citim, grație educației și mentalității noastre care ne-au impus un anumit model și anumite modalități de percepție în privința Bisericii.

Subiecte fierbinți

Three themes from C.S. Lewis’ writings

http://cslewisjrrtolkien.classicalautographs.com/

Articol de Valentin Teodorescu

 1. Lewis’ view of the afterlife, especially in the books The problem of pain and The Great Divorce

 

C.S.Lewis’ book The Great Divorce has a title which reflects very well his view about Heaven and Hell. Between Heaven and Hell there is ‘a great divorce’. ‘If we insist on keeping Hell (or even Earth) we shall not see Heaven: if we accept Heaven we shall not be able to retain even the smallest and most intimate souvenirs of Hell.’[1] Moreover, from an afterlife point of view, not only Heaven, but even Earth and eventually Purgatory, will be Heaven for those who are saved, and vice-versa, not only Hell, but even Earth will be Hell for those who are lost[2]. What is the rationale for such an extreme separation?

The motive of such a strong ‘divorce’ is the way these two groups chose. The reality of our human freedom and responsibility stays beyond this separation. Our choices on this earth matter more then we imagine. Lewis rejects the idea that there is a second chance for the people who chose on this world wrong. He considers that ‘if a million chances were likely to do good, they would be given. God, in His divine omniscience is like a master who knows, when boys and parents do not, that it is really useless to send a boy in for certain examination again’[3]. The conception of ‘second chance’ is not to be confused for Lewis with that or Purgatory, for there souls are already saved.

The Hell, in C.S. Lewis’ description is a place inhabited by the people who loved themselves more than anything else. These are the people to whom God told in the end: ‘Thy will be done’. What is very interesting and new for me in Lewis’ description of Hell is the fact that ‘in a sense, the doors of Hell are locked on inside, and the people there enjoy forever the horrible freedom they demanded, and therefore are self-enslaved’[4] That seems to me puzzling at first sight, because in the New Testament, in the parable of Lazarus and the rich man, the damned there wish to come out of Hell. However, Lewis agrees with this biblical image. Probably in a sense, in his view, all the damned ghosts want to come out from that place, to be happy, but they certainly do not will even the first preliminary stages of that self abandonment through which alone the soul can reach any good: ‘better to reign in Hell than to serve in Heaven’[5].

This attitude of self- centeredness is common to almost all the damned personages from The Great Divorce. Whenever they have to choose between loving themselves and loving the others, they prefer themselves, even if that means their returning to Hell. Because they are so selfish, they hate the others , and for that reason the Hell is a place where people live separately: they cannot support each other. In that sense, Sartre’s well-known statement „L’Enfer c’est !’autre”, is very real here. The only torture of the people in Hell is their selfishness manifested in each one’s specific sins. In the sense, the wrong use of freedom , the sin, devours the people who submit to it. In the end they are not even persons; rather they become finally un-persons, un-men (as the grumbler lady becomes in the end only a grumble).

On the other side, Heaven is the opposite of Hell. If the people in Hell tend to become non-persons, tend to be less and less themselves, on the contrary, in Heaven people become more and more themselves. The blessed, forever submitting to obedience, become through eternity, more and more free. Their choice was to tell God: ‘Thy will be done’. They loved God more than they loved themselves. Somehow the law of heaven is the law of abandon: he that loses his soul will save it. Hence it is truly said of Heaven that ‘in heaven there is no ownership’. To its fellow-creatures, each soul, we suppose, will be eternally engaged in giving away to all the rest that which it receives. There will be in the end a kind of eternal holy game, in which every player must by all means touch the ball and then immediately pass it[6].

There will be, as in the end of the novel Perelandra, an Eternal Dance, an eternal and happy and perfect union between distincts, on the model of Holy Trinity (and together with the Holy Trinity). In opposition with Hell, which is a place of shadows, more unreal than Earth, the Heaven will be the place of the full reality. We will be there more real than we ever dreamed, in the presence of the Triune God, the perfect Reality. It will be there the beginning of the Great Story, the Morning, the end of our dream here on Earth[7].

I totally agree with C.S. Lewis vision of the afterlife. I find that it helped me to solve some of my previous difficulties very well. My only reserve regards his belief in Purgatory. I doubt that there will be such a place, because I consider that if a person really believes in Christ, then that should be demonstrated in his daily life. I doubt that in Heaven will be ‘believers’ who lived on earth in ‘joyful’ sinning. If they lived on earth in sin and were believers, then probably they suffered a lot because of that (not necessary more than the more ‘holy’ believers, but enough as to not consider that their life on earth was happy and to crave for Heaven). And maybe the fact that probably even in Heaven will be grades of reward can be helpful when we think at this problem.

Cruciadele măceluri creștine?

Via: http://en.wikipedia.org

Articol de Maria Iștoc

Creștinismul, capodopera religiilor, a creat o civilizație care este capodopera civilizațiilor, scrie Paul Veyne, profesor la prestigioasa universitate College de France. Regretabil ca civilizația  pe care a creat-o vrea  să-i nege meritele.

Cu ani în urmă,  la Baile Felix am făcut cunoștință, cu un domn în vârsta, față de mine la vremea aceea, pensioner.  Mi-a spus ca a fost profesor.  L-am întrebat ce a  predat, mi-a raspuns: „minciuni”. L-am privit surprinsă și l-am intrebat din nou: „Și cum se numeau minciunile pe care le-ați predat?”  Răspunsul a fost „istorie”. Da, istoria este une science molle, cum spun francezii, adică o știinta supusă subiectivității. Subiectivitate în scriere și subiectivitate în interpretare. De aceea este necesar să consultam mai multe surse și uneori surse contradictorii pentru a observa ceea ce nu e coherent, ceea ce este tendențios, să vedem care sunt tendințele și, în consecință, sa discernem adevărul sau faptele reale de minciună.

Minciuni despre Cruciade

„Cruciadele au fost acte intolerabile de agresivitate religioasă comise de către creștini împotriva musulmanilor “ (Maria Monacal, citată de Guy Rachetr în Les raciness de notre Europe sont elles chrétiennes et musulmanes?) Dar cine pe cine a cotropit? Cine au invadatorii, agresorii și care a fost comportamentul lor? Revista „Historia”, nr 751 din iulie 2009, citează un cronicar musulman al epocii, care vorbește de faptul ca prizonierii creștini erau decapitati și măcelariti fără ezitare, bisericile distruse iar casele prădate, cele care nu reușeau să le prade erau incendiate. Invadatorii lăsau în urma lor cenușă.

Cruciații au masacrat musulmanii. Dar de ce se păstrează tăcerea cu privire la cruzimea cu care musulmanii, turcii, au atacat Ierusalimul și masacrele comise pentru a-l ocupa precum și faptul ca i-au schimbat pâna și numele în al-Qods.  Se trece sub tăcere islamizarea forțată a popoarelor din Orientul Apropiat.  Otomanii: „violau, furau, ucideau, femei, copii, batrâni. Îi vindeau pe cei care puteau încă fi de folos la munci forțate transformându-i în sclavi.”  Jacques Heers, Les croisades. 

The Language of God – Book Review (part III)

Titlu original: The Language of God – A Scientist Evidence for Belief
Autor: Francis S. Collins
Traducător: –
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 2006
ISBN: 0-7432-8639-1
Preț: 10 $

   

 Recenzie de Valentin Teodorescu

– Primele două părți ale recenziei pot fi citite aici și aici –

If in the area of the transitional fossils and the evolutionary mechanism dr. Collins does not seem (to us) very convincing – and some of his critics explain that evaluation by his eventual lack of close familiarity with the critical literature in this direction (due to the fact that this is not his area of specialty) -, what can we say about his arguments coming from his area of expertise, the Human Genome?

Here his arguments seem to be more powerful indeed: for example, he argues that the existence of some repetitive elements – which originated, in his opinion, in some “jumping genes”, and which could be found in the same places in the mouse’ and human’ genome – is a proof of a common ancestor between humans and mice. He affirms that, although some of these kinds of elements might be functional – and not Junk DNA sequences –, this cannot be the case with the aforementioned example, because there are, in the case of the mouse and the humans, some repetitive elements which became one-legged – losing a part of their AND sequence, and, as result, losing any possibility of functioning. In many cases, observes Collins, these one-legged elements are found in parallel positions in human and mouse genome. This seems to be a proof of their common descent, because this process can happen only during the migration of a jumping gene – when the respective process cripples this gene.

Another argument refers to some pseudogene cases (gene with one or more defects which make their original information useless). For example, the caspase-12 gene of the chimpanzee and mouse functions perfectly, but that of the humans does not: why would God insert a non-functional gene right in this place?

And last but not least, the difference between the 23 chromosomes pears of the humans and the 24 chromosomes pears of the chimpanzee seems to be the result of a fusion between two chromosomes of medium size of the chimpanzee, 2A and 2B, which resulted in the chromosome 2 of the human. The fact that those sequences are found exactly where the theory of evolution has predicted seems to confirm the idea of a Common Ancestor.

How could we answer to these real and serious challenges to the Creationist model – which clearly would suggest (at least) the truth of the “Common Ancestor” hypothesis?

The Language of God – Book Review (part II)

Titlu original: The Language of God – A Scientist Evidence for Belief
Autor: Francis S. Collins
Traducător: –
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 2006
ISBN: 0-7432-8639-1
Preț: 10 $

   

 Recenzie de Valentin Teodorescu

Partea întâi și a treia pot fi citite aici și aici.

For example, although he admits that the Cambrian explosion might be used as an argument for a supernatural intervention, he immediately rejects it as representing an unconvincing appeal to the “God of the gaps” fallacy, and suggests – against Stephen Gould’s skepticism -, that this explosion of life might represent nothing more than a change in Earth’s condition which allowed the fossilization of a great number of species. He neglects here the fact that, for example, Precambrian strata show incredibly preserved microscopic fossils of sponge embryos (which are small and soft-bodied), and that in the Precambrian records the scientists found – beyond the old microbes which appeared more than 580 million years ago -, also the Vendian strata (approx 570 million years ago), which, at best, might contain only a very small fraction of the many new phyla that appear in Cambrian. The idea is that the Precambrian strata (and other fossil strata too) are not poorly sampled (as some evolutionists would like to believe), but rather they are truly representative of the history of life.[1]

How about the other fossil records? Collins considers that – in spite of the many unsolved enigmas -, there are good evidences that we already have the essential transition links between aquatic life and land dwelling amphibians, between reptiles and birds, between reptile and mammals, and between terrestrial mammals and whales.[2] But how convincing are these supposed transitions?

 For a long time it was said that between aquatic life and amphibians there are no true transitional fossils: the land dwelling amphibians appear suddenly in the fossil record. More recently paleontologists have found fossils that seem to show a connection between fish and tetrapods – in particular the structure of the front fins of some bony fish and the forelimbs of an early tetrapod. But even if we might admit this connection as possible, the common ancestry of all tetrapods is not yet evident: since the first amphibian fossils appear at the same time – but yet they are separated by large distances (Greenland, South America, Australia, Russia), and since – moreover -, it seems to exist an incongruence between their molecular data[3]  it would appear that the same transition has taken place simultaneously in multiple locations, a conclusion many scientists would find very improbable.[4]

How about the reptiles and birds transition? The evolutionists say that Archaeopterix is the missing link between reptiles and birds, because it has a toothed jaw like a reptile and true feathers like a modern bird. But the problem is that Archaeopterix was a true bird (and birds with toothed jaw were found also in later strata), and her supposed bird-like Dinosaur ancestors were million generations younger than her.[5]

The Language of God – Book Review (part I)

Titlu original: The Language of God – A Scientist Evidence for Belief
Autor: Francis S. Collins
Traducător: –
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 2006
ISBN: 0-7432-8639-1
Preț: 10 $

   

 Recenzie de Valentin Teodorescu

Francis Collins is one of the greatest scientists of our times. As specialist in medical genetics at Michigan University, he contributed to the discovery of the genetic errors that lead to the apparition of cystic fibrosis, of neurofibromatosis, and of Huntington’s disease. In addition to that, as director of Human Genome Project, he had the great merit of leading the team which – for the first time in world history – mapped the Human Genome.  And even more interesting (for the Christian community), is the fact he also is an engaged evangelical Christian, a Christian who believes that between science and faith there is no contradiction. On the contrary, between them is harmony; we need both of them: we need to know how to integrate them if we hope to build a reasonable and satisfying worldview.

So, what is Collins’ motivation for writing another book – The Language of God – having as its subject the much debated relation between science and religion? Are not enough books written on this topic?  Surely there are. But – we guess – Collins is concerned that in this respect there is – in the public opinion – a false image of the science-religion relationship: the idea that between these two domains is an opposition: this motivates him of writing his book.

 On the one side, we have the new atheism perspective (represented by people like Richard Dawkins), which suggests that religion is the enemy of science – that a honest and intelligent person cannot accept neo-darwinism and embrace in the same time Christian faith.

 On the other side, we have the Young Earth Creationism position (represented by people like Henry Morris), which – in Collins’ perspective – suggests the opposite idea: that science is an enemy for religion (although the YEC proponents would deny such an affirmation, Collins still considers that, once they have refused to accept evolutionary theory as true, they have refused in fact the truth of science – because neo-darwinism is, for Collins, real science). In contrast with these two opposite (and extreme) views, Collins suggests that there is a third way, a way which successfully reconciles neo-darwinian evolution with Christian faith – a view which affirms a full reconciliation between science and religion.

But is this reconciling perspective plausible? – one might ask. What we will try in this review is to weight Collins’ arguments in this respect.

Before starting our analysis, it is important to observe that, in many respects, Collins is extremely qualified to write such a book. First of all, he speaks with the authority of a great scholar: this fact is by itself a strong argument for his position. What better support for the harmony between science and religion than a scholar who fully (and knowledgeable) embraces both domains? And secondly, he brings some arguments from an area which few other people would know better than him: the human genome. This should be, by itself, a motif of humility for us, as reviewers: any critical argument brought by us to this book needs to be backed by serious data and bibliography – if it is to have any trace of plausibility.

I would like, in the beginning, to start by appreciating many of Collins’ arguments for his case. If one would refer only to his ethical-theological arguments, they are intelligently and elegantly formulated; in many respects he uses in treating these matters ideas from serious Christian thinkers as C.S. Lewis (his most admired spiritual mentor), Saint Augustine, John Polkinghorne, Ian Barbour, Allister McGrath, etc. These kinds of arguments have even greater power as he combines – when stating them – reason with passion: that is because they played a key role in his conversion; as a result, he is “experientially” attached to them (not just intellectually).  (Collins started, as C.S. Lewis, Allister McGrath and others did before him, with being an atheist; and finished as they also did, by becoming a Christian – after the encounter with the moral argument and with the fascinating figure of Christ).