Vremea deciziilor atipice

Titlu: Tăcere

Titlul original: 沈黙 Chinmoku

Autor: Shusaku Endo

Traducător: Florentina Toma

Localitate: Iași

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2008

Nr. de pagini: 336

ISBN: 978-973-46-1109-6

Preț: 9,99 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Te lepezi de credință pentru ca să salvezi viețile unor confrați?

Sub această întrebare ar putea fi așezată, din punct de vedere religios, miza cărții lui Shusaku Endo. Personajul principal este preotul portughez Sebastião Rodriguez care pornește, împreună cu încă doi tovarăși, să descopere adevărul despre dascălul lor – teolog strălucit, om de mare credință și misionar în Japonia – Cristóvão Ferreira. Acest Ferreira a și existat în realitate, de altfel. Misionar iezuit din secolul XVII, a fost torturat de japonezi și s-a dezis de credința creștină, intrând într-o mănăstire budistă și luând un nume japonez. A fost cel mai cunoscut dintre preoții apostați din Japonia.

Dintre cei trei temerari, doar doi ajung cu mare dificultate, prin 1638, în arhipelagul nipon, acostând în apropierea orașului Nagasaki, unde își avea reședința unul dintre cei mai temuți persecutori ai creștinilor, guvernatorul Inoue.

Siliți de împrejurările potrivnice, Rodriguez și Galupe se despart, după ce petrec o bună perioadă de timp într-o colibă ascunsă în coasta muntelui, unde erau aprovizionați de țăranii creștini dintr-un sătuc, pe care-i spovedeau și cărora le predicau.

Acest roman seamănă bine ca atmosferă și ca fir epic cu Puterea și gloria al lui Graham Greene. Mai există un personaj Kichijirō, care aduce destul de mult cu Kilo Kilonides, din Quo vadis, însă mai laș și mai puțin abil. Așa că narațiunea mi-a dat pe alocuri impresia de déjà vu.

Primele capitole sunt sub forma unor scrisori adresate de către Rodriguez superiorilor din Portugalia. Pe măsură ce înaintăm în substanța narativă, dispoziția exaltată și idealistă a preotului se transformă în contactul cu realitatea de la fața locului. În acest punct, cei care nu vor să afle dezondământul, ar fi bine să se oprească, fiindcă, pentru a putea discuta miza cărții, e musai să facem trimitere și la final.

Darurile spirituale spectaculoase

Titlu: Va urma?
Titlul original: To Be Continued?
Autor: Samuel E. Waldron
Traducător: Brândușa Panc
Localitate: Arad
Editura: Multimedia
Anul apariţiei: 2011
Nr. de pagini: 110
ISBN: 978-973-7604-22-4
Preț: 12 lei

Recenzie scrisă de Teofil Stanciu

Mai sunt de actualitate darurile spirituale spectaculoase? Da. Mai sunt. Ca temă de discuții, cel puțin. Cu atât mai mult cu cât evoluțiile ultimilor ani le-au readus în atenția publică și în România. Cred că tocmai de aceea s-a și grăbit cineva să facă rost de o carte care să poată fi tradusă la timp pentru a prinde încă dezbaterea în toi.

Următoarea întrebare care așteaptă un răspuns neîntârziat este: Continuă darurile spectaculoase să se manifeste și în prezent? Evident că nu. Acesta este răspunsul pe care-l dă cartea lui Samuel E. Waldron. Am zis că n-are rost să vă țin eu în suspans dacă autorul însuși alege să-și prezinte concluzia încă din introducere.

Așadar, cartea prezintă succint poziția cesaționistă. Demersul argumentativ al autorului mi s-a părut acrobatic și, în consecință, spectaculos. După cum probabil se străvede deja, nu a reușit să mă câștige de partea lui. Cu toate acestea, sunt câteva chestiuni pe care le zice bine. Dar și altele… însă mai bine să nu anticipăm.

Argumentarea în cascadă

În esență, demonstrația lui Waldron se bazează pe o „argumentare în cascadă”, ceea ce înseamnă că toate darurile miraculoase trebuiesc subordonate logic apostolatului. Așa se face că darul profeției, darul vorbirii în limbi și darul de a înfăptui miracole sunt ridicare la rang de atribute exclusiv apostolice. Cum biserica admite în general, cu oarecare excepții greu de susținut teologic, că azi nu mai există apostoli, toate aceste daruri miraculoase pot fi contestate în bloc.

Limbajul lui Dumnezeu

Titlu: Limbajul lui Dumnezeu – Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei
Titlu original: The Language of God – A Scientist Evidence for Belief
Autor: Francis S. Collins
Traducător: Silvia Palade
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009
ISBN: 978-973-669-738-8
Preț: 20 Lei

Recenzie scrisă de David Iach

Cartea lui Collins este structurată în trei mari părți, fiecare dintre ele având o temă distinctă și destul de bine definită. Prima parte intitulată Prăpastia dintre știință și credință prezintă o autobiografie centrată în special pe felul în care a decurs educația lui Collins și pe călătoria lui spirituală care l-a dus din stadiul de creștin cultural în timpul copilăriei la cel de agnostic în primii ani de facultate, ca mai apoi pe parcursul avansării în cariera lui științifică să devină ateu convins. Mai târziu ca urmare a unor discuții cu pacienți de-ai săi care l-au pus pe ganduri cu privire la spiritualitatea lui și după lecturarea unor cărți de C.S. Lewis[1], Collins s-a convertit la creștinism.

Urmează apoi un capitol în care tratează câteva din obiecțiile clasice aduse creștinismului, încercând să răspundă la întrebări precum Nu este ideea de Dumnezeu doar o dorință luată drept realitate? sau De ce un Dumnezeu iubitor ar îngădui suferința în lume? Capitolul este mai bun decât m-am așteptat, întrebările pe care le ridică l-au frământat într-o măsură importantă și pe el (de exemplu, fiica lui a fost violată de către un individ care nu a mai fost prins lucru care pe el ca tată l-a devastat, astfel că răspunsul pe care îl dă la problema suferinței tinde să aibă o mai mare autoritate). Foarte bine a tratat și problema minunilor apelând la Teorema lui Bayes cu care a arătat că minunile nu sunt doar posibile, ci uneori pot fi chiar foarte probabile.[2]

Tratament pentru mânie

Titlu: Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor
Titlul original: Drachenwein und Engelsbrot – Die Lehre des Evagrios Pontikos von Zorn und Sanftmut
Autor: Ieromonah Gabriel Bunge
Traducător: Ioan I. Ică jr.
Localitate: Sibiu
Editura: Deisis
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 296
ISBN: 973-9344-70-4
Preț: –

Recenzie de Teofil Stanciu

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.

Visky, un prieten al lui Wurmbrand

Titlu: 70 de povestiri despre pușcărie și prieteni

Titlul original: Fogoly vagyok. 70 történet a börtönről és a barátságról

Autor: Ferenc Visky

Traducător: Georgeta Delia Hajdu

Localitate: Cluj-Napoca

Editura:Koinonia & Aqua Forte

Anul apariţiei: 2004

Nr. de pagini: 157

ISBN: 973-7758-02-1

Preț: 13 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Ferenc Visky este cunoscut mai degrabă datorită prieteniei sale cu Richard Wurmbrand. Ipostază pe care, de altfel, el însuși pare s-o privilegieze. Volumașul întitulat 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie conține numeroase referiri deosebit de apreciative la adresa lui Wurmbrand. Visky e doar un martor – implicat – un narator care vrea să-și evidențieze personajele. Socot această atitudine o dovadă de smerenie creștină.

Născut la 1 iulie 1918, Ferenc Visky a aderat încă din studenție la o mișcare de deșteptare religioasă numită Alianța CE-Bethania, ai cărei artizani au fost Aladar Szabo și Istvan Kecskemethy. Această mișcare n-a fost nici măcar pe placul clericilor reformați, darămite pe placul comuniștilor. În 1958, în urma procesului „betaniștilor”, Visky este condamnat la 22 de ani de muncă silnică, iar familia (soția și cei șapte copii) este deportată în Bărăgan. Amnistia din 1964 îl scoate pe Visky din pușcărie (tot atunci va fi eliberat și Wurmbrand).

Redau un fragment dintr-o povestire a lui Visky, care oglidește, cred eu, în chip convingător spiritul în care a fost scrisă cartea. E vorba de o reîntâlnire a celor doi prieteni, petrecută în 1990. Depănând amintiri din pușcărie, veni vorba despre un anume episod când soția unuia dintre ei a trimis două jachete cusute într-una singură, iar cel care a primit-o a împărțit-o cu colegul său de suferință. Cei doi însă nu reușeau nicicum să se pună de acord cu privire la care dintre ei săvârșise, de fapt, acest act de generozitate:

– Așa e, prietene, chiar așa s-a întâmplat, exceptând faptul că nu eu ți-am dat ție, ci eu am primit de la tine.
– Nu, nu, prietene, eu am primit, tu ai dat, doar ți-amintești!
– Tu mi-ai dat, Francisc, precis, am povestit asta de-atâtea ori, în public, ba chiar există și scris, am pomenit cazul de nenumărate ori și în cărțile mele.
– Tu mie, Richard, fără nicio îndoială, am spus-o și de la amvonul multor biserici, ba chiar și copiii mei o știu, poți să-i întrebi, n-o să te mintă.
– Tu mi-ai dat-o, Francisc, se încăpățână Richard.
– Tu mie, Richard, nu se lăsa Francisc.
– Tu mie!
– Mie, tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

Avem de-a face, așadar, cu amintiri deformate, cu o istorie măsluită.

Spirit and Sonship. Colin Gunton’s Theology of Particularity and the Holy Spirit

Titlu: Spirit and Sonship. Colin Gunton’s Theology of Particularity and the Holy Spirit

Autor: David A Höhne

Localitate: Farnham & Burlington

Editura: Ashgate Publishing Ltd.

Anul apariţiei: 2010

Nr. de pagini: 185

ISBN: 9780754669111

Preț: de la 76 $

 Recenzie de Alexandru Nădăban

Reading the book I had several questions in my mind. One of them was: „Can a Ph.D. of a highly specialized theological subject become a book so tempting that you want to buy it and read it?” Strictly speaking the book is about the work of the Holy Spirit enabling, opening and preserving the Sonship of Jesus Christ the Messiah. But I dare say that apart from some small technicalities left over by the Ph.D. supervisor (i.e. engaging with primary sources of ancient writers through secondary ones and using Basil’s Latin version of De Spiritu Sancto in the footnotes while using its French translation in the bibliography) David Höhne sets out to demonstrate that.

At the first glance the book seems to illustrate a typical case of writing a boring book to demonstrate that the author is both right in what he affirms and in what he concludes, or being a little bit politically correct in what she concludes. In doing that he/she is logically achieving five steps: 1. establishing an exegetical description, 2. establishing a theological alternative, 3. the Spirit enabling Sonship, 4. the spirit opens Sonship, 5. the Spirit preserves Sonship and of course conclusion. So, apart from the introduction where he sets the goal, and the conclusion where he confirms the development of the plot, confirming the introductory theory, Höhne does justice to the subject. However, if we regard the book as just a(nother) ”theological description of human personhood grounded in a sustained engagement with, and critique of, Gunton’s theological description of particularity” we would lose more than we got.

His initial brilliant idea, that Colin Gunton’s theology of particularity and the Holy Spirit should engage Dietrich Bonhoeffer in a conversation might look odd for some traditional thinkers. At first glance one can not find many common points between Gunton and Bonhoeffer. We are used to judge an old author by a more recent one, closer to our way of thinking, one of our contemporaries being critical about someone who died and can not defend him/herself.  But that would be the easier way, wouldn’t it? However, Höhne is not doing that. On the contrary it is the other way round. He is engaging Bonhoeffer to support or complete Gunton, not so much to criticize him and to prove his point.

 

Raftul creștinului începător

listă alcătuită de prof. David Lyle Jeffrey

Lista care urmează a fost împărțită în trei categorii: 1. lucrări clasice de spiritualitate creștină și literatură devoțională; 2. scrieri creștine post-iluministe și moderne de critică culturală și critica ideilor; 3. mari romane, poezii și piese de teatru al căror conținut creștin și/sau întrebări cruciale pentru orice reflecție creștină pertinentă le fac necesare oricărei minți agere și echilibrate, care vrea să urmeze învățătura apostolilor.

I. Temelia clasicilor

Atanasie – Tratat despre întruparea Cuvântului (București, Ed. IBMBOR,  PSB 15, 1987).

Augustin – Confesiuni (Există mai multe ediții, publicate de Ed. IBMBOR, Nemira, Humanitas, Dacia).

Despre cetatea lui Dumnezeu (București, Ed. Științifică, 1998)

Enchiridion (manual) sau Despre credință, speranță și iubire (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002)

Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos (Ed. Agnos, 2007)

De magistro (București, Ed. Humanitas, 1998)

Boethius – Mângâierile filozofiei (București, Ed. IBMBOR, 1992, PSB 72)

Grigore cel Mare – Regula pastoralis

Ioan Hrisostom (Gură-de-Aur) – Tâlcuiri la Epistola întâi către Corintheni

Tâlcuiri la Epistola a doua către Corintheni (București, Ed. Sophia)

Anselm de Canterbury – Despre adevăr (De veritate),

Despre libertatea alegerii (Iași, Ed. Polirom, 2006),

Despre căderea diavolului (De casu diaboli)

De ce s-a făcut Dumnezeu om? (Iași, Ed. Polirom, 1997)

Proslogion (Cluj-Napoca, Ed. Biblioteca Apostrof, 1996)

Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh (în Scrieri. Partea a III-a, PSB 12, București, Ed. IBMBOR, 1988)

Bernard de Clairvaux – De amore Dei

Sermons on Charity (???)

Toma din Aquino – Summa theologica, (Vol. 1, Iași, Ed. Polirom, 2009)

Theological Texts, ed. Thomas Gilby (Oxford)

Lectura super Johannem

Bonaventura – Itinerariul minții în Dumnezeu (București, Ed. Științifică, 1994)

Walter Hilton – Ladder of Perfection (sau Scale of Perfection)

Thomas a Kempis – Imitațiunea lui Cristos, (există mai multe ediții; o remarc pe cea tradusă de Andrei Brezianu: București, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1992)

Martin Luther – De servio arbitrio

Comentarii la Galateni, Romani

Jean Calvin –  Învățătura religiei creștine (Oradea, Ed. Cartea Creștină, 2003)

Comentarii la Deuteronom

Thomas More –  The English Prayers of Sir Thomas More

Blaise Pascal – Cugetări (Oradea, Ed. Aion, 1998 sau București, Ed. Științifică, 1992)

Thomas Browne – Religio medici

Richard Baxter – Saints’ Everlasting Rest

Ignațiu de Loyola – Exerciții spirituale (Iași, Ed. Polirom, 1996).

Ioan al Crucii – Noaptea întunecată (București, Ed. Christiana, 2003)

Tereza de Avila – Drumul perfecțiunii (Iași, Ed. Ars Longa, 1993)

Lancelot Andrewes – Private Prayers

Isaac Watts – Guide to Prayer

William Law – Serious Call to a Devout and Holy Life

Phillip Doddridge – The Rise and Progress of the Soul

John and Charles Wesley – Spiritual Writings (Paulist Press)

Charles Simeon – Memoirs

John Henry Newman – Apologia Pro Vita Sua

Soren Kierkegaard – Hjertes Renhed er at ville Eet [Simplitatea inimii înseamnă să dorești un singur lucru (?)] (în Opbyggelige Taler i forskjellig Aand)

Frică și cutremur (București, Ed. Humanitas, 2002, 2005)

En literair Anmeldelse. To Tidsaldre, Novelle af Forfatteren til „en Hverdags-Historie”.

Om Forskjellen mellem et Genie og en Apostel, în Bogen om Adler [Diferența dintre un geniu și un apostol, în Cartea lui Adler].

C.S. Lewis – Creștinism pur și simplu (București, Ed. Humanitas, 2004)

Scrisorile lui Zgândărilă (Cluj-Napoca, Ed. Logos, 1993)/Sfaturile unui diavol bătrân către unul tânăr (București, Ed. Humanitas, 2003).

God in the Dock and Other Essays

Dietrich Bonhoeffer – Costul uceniciei (Cluj-Napoca, Ed. Peregrinul, 2010)

Watchman Nee – Viața creștină normală

Șezi, umblă, împotrivește-te

Eliberarea Duhului

J.I. Packer – Să-L cunoaștem pe Dumnezeu (Cluj-Napoca, Ed. Logos, ???)

A.W. Tozer – Cunoașterea Celui Preasfânt (Cluj-Napoca, Ed. Logos, ???)

Josemaria Escriva – Camino

Es Cristo que pasa (predici)

Simone Weil – Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu (București, Ed. Humanitas, 2005)

Hans Urs Von Balthassar – Das Betrachtende Gebet

Ioan Paul al II-lea – Scrisoarea către familii

Veritatis splendor

Evangelium vitae

Să trecem pragul speranței (București, Ed. Humanitas, 1995)

Ut Unum Sint

Baraba slobozitul – o biografie posibilă

Titlu: Baraba
Titlul original: Barabbas
Autor: Pär Lagerkvist
Traducător: Liliana Donose Samuelsson
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006 (ed. a III-a)
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-50-1227-7
Preț: 5 lei

Recenzie de Teofil Stanciu

Scriptura este destul de discretă în ce-l privește pe Baraba. Se știe că era un criminal, condamnat pentru un omor săvârșit în timpul unei răscoale. Nici măcar numele lui nu este cunoscut cu certitudine. Bar-aba se traduce, spun exegeții, fiul tatăului, dar există manuscrise mai vechi, zic ei, în care figurează ca Bar-raban – fiu de rabin. În acest vid de informații își croșetează Lagerkvist țesătura narativă a romanului care l-a făcut celebru.

Baraba este mai mult decât surprins de întorsătura pe care o ia viața lui. În loc să fie executat, se trezește eliberat, iar în locul său este răstignit un învățător: Isus. Toată creștinătatea recunoaște că Isus a murit pentru întreaga omenire, dar niciun om de pe pământ nu a trăit mai direct și mai explicit această experiență.

Atras în chip inexplicabil pe urmele condamnatului care-i luase locul, Baraba asistă la crucificarea lui, presimțind cumva că tot ce i se întâmpla aceluia era nedrept. După răstignire, începe să investigheze prin cetate, să afle cine fusese și ce făcuse acel răstignit. Aude tot felul de lucruri care-l intrigă: Mesia, profet, Fiul lui Dumnezeu, înviere…

Deși se duce în prima zi a săptămânii la mormânt (așa cum auzise), nu îi este dat să-l vadă pe Christos ridicându-se din morți. În zilele ce vin, nu are liniște, ci se apropie de cei care fuseseră în preajma lui Isus și încearcă să-i tragă de limbă. Este dornic să afle mai multe. Ajunge să stea de vorbă cu Lazăr din Betania, care atestă că a fost înviat. Dar din toată discuția, lui Baraba îi rămâne mai degrabă ideea morții decât cea a vieții.

Primirea pe care i-o fac cei din anturajul lui Isus și cei care începuseră să creadă în el este destul de ostilă, astfel că Baraba se îndepărtează de ei. De altfel, el a trăit mai tot timpul sub semnul însingurării. S-a născut din ură, mai degrabă decât dintr-o iubire oricât de întinată. Nu și-a cunoscut părinții, iar pe tatăl său a ajuns să-l ucidă într-o altercație – era tâlharul care-l ura cel mai mult din banda lui, dar fără să-și cunoască legăturile de sânge.

Câteva „obsesii” ale lui Richard Wurmbrand

Sursa: http://www.richard-wurmbrand.ro/

Richard Wurmbrand – 100 de meditații din închisoare [100 Prison Meditations], traducere de… neprecizat, București, Ed. Stephanus, 1994 ISBN 973-96814-9-9.

Richard Wurmbrand – Predici în celula singuratică, București, Ed. Stephanus, 1994, ISBN 973-9174-28-0. Deși nu se precizează nicăieri, este foarte posibil să fie vorba tot de o traducere, judecând după prefața semnată de către autor.

Richard Wurmbrand – Dacă zidurile ar putea vorbi [Si les murs pouvaient parler], traducere din limba franceză (?!) Constantin Moisa, București, Ed. Stephanus, 1995, ISBN 973-9174-38-8. E puțin stranie această opțiune pentru ediția franceză (1975), dat fiind faptul că exista o ediție în limba engleză anterioară (1972).

Recenzie de Teofil Stanciu

Nu intenționez o lectură de evaluare a textelor lui Wurmbrand, fiindcă n-am fost niciodată urmărit decât cel mult de paranoia proprie. N-am făcut nicio zi de pușcărie. N-am stat niciodată izolat de lume, încât să nu știu – săptămâni sau luni în șir – dacă e zi sau noapte afară, iar singurul orologiu să fie bătaia punctuală a gardienilor. N-am fost bătut, n-am fost drogat, n-am fost torturat psihic. Nu cred că am dreptul să intervin cu bisturiul propriei autorități în cuprinsul textelor sale.

M-am săturat, de altfel, să mi se transmită implicit și explicit cum că n-am nevoie de autoritatea sfinților. Că eu pot interpreta Scripturile chiar mai corect decât cei de odinioară. Că eu, în lumina protestantismului sau neoprotestantismului congenital, sunt mai competent decât Tradiția. E hilar să cred că Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Antonie, Sf. Maxim Mărturisitorul, oameni care erau dispuși să plătească orice preț pentru credința adevărată, oameni care au fugit mereu de mândrie și care s-au ferit cât au putut de orice onoruri, de orice le-ar fi putut gâdila orgoliul, să cred, așadar, că au fost mai prejos decât persoana mea. Nu exclud posibilitatea ca Dumnezeu să Se descopere și celor neînsemnați chiar mai mult decât marilor sfinți, dar exclud fără ezitări pretenția că așa stau lucrurile întotdeauna.

Chiar dacă ar fi să invocăm rațiunea ca autoritate, cine are curajul cu adevărat să-și măsoare capacitățile intelectuale cu Sf. Grigorie de Nyssa, cu Origen, cu Clement Alexandrinul sau cu Sf. Augustin? Singura modalitate de a contesta tradiția rămâne tradiția însăși, adică achizițiile critice referitoare la anumiți autori. Dar nu așa-numitul „discernământ” personal, care de multe ori nu depășește nivelul unor lecturi de popularizare a teologiei. Și acestea, nu arareori, teziste, tendențioase sau, pur și simplu, mediocre.

Nu e ușor să-l citești pe Richard Wurmbrand. Fiindcă opiniile sale lovesc în tot felul de sensibilități personale și confesionale. Adesea poate deveni pur și simplu indigest, iar atunci este regurgitat cu ciudă și lăsat la o parte.

În cele ce urmează, mă opresc la doar câteva teme de reflecție ce revin recurent în multe dintre cărțile pastorului martir. Am preferat să mă opresc cu preponderență la cele trei cărți menționate mai sus, fiindcă acestea constituie, după părerea mea, nucleul dur al scrierilor sale. Dar uneori îmi voi permite să fac trimiteri și la alte volume publicate în românește.

Am devenit destinatari

Pentru românii care citeau cărțile lui Wurmbrand imediat după ’90, tot ceea ce li se descoperea venea să confirme sau să întărească ce știau deja. Cu toții aveau cunoștință că existase multă suferință în pușcăriile comuniste, iar unii mai aflaseră și detalii de la Europa Liberă.

Dar majoritatea cărților scrise de pastorul luteran erau destinate unui public occidental, care trăia într-un fel de ignoranță confortabilă, în deplină libertate de exprimare. Mulți nici măcar nu auziseră că există martiri în țările comuniste, iar altora poate că nu le venea să creadă, mai ales că abia cu Arhipelagul Gulag se produce cutremurul în conștiințele occidentale.

După douăzeci de ani însă am devenit și noi la fel de spectatori la suferințele lumii. Cufundați în problemele noastre interminabile, în tranziții socio-economice fără sfârșit sau preocupați de mărunte războaie inter și intraconfesionale, suntem foarte predispuși să uităm tot ceea ce se încăpățânează aceste cărți să ne reamintească. Cred că, într-un sens cât se poate de concret, am devenit în sfârșit destinatarii pe care îi avea în minte Wurmbrand.

Celor foarte tineri nu prea avem ce le reproșa, fiindcă s-au născut în afara vitregiilor istorice de atunci. Însă pentru ceilalți îndrăznesc să spun că distanțarea s-a produs cam prea devreme. Și că e o deficiență că ne-am transformat în simpli cititori. Această stare e mai bună însă decât ignoranța totală și arogantă a subiectelor incomode.

The Lord’s Prayer in Alexandria and Carthage

Titlu: The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity
Autor: Michael Joseph Brown
Localitate: New York & London
Editură: T&T Clark International
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: xiv+298
ISBN: 0-567-02670-1
Preț: 46$

Recenzie de Alexandru Nădăban

I will approach Brown’s book from the perspective of a Christian theologian who experienced the transition from Communism to capitalism in an Eastern European country which is closer to the third world.

Brown sets out his intentions in the Preface and carries them to a conclusion in the seven chapters of the book. He makes clear his methodology, which consists in the use of the term „ethnoreligious” (adopted from Christopher Haas), but without explaining to the reader what the original meaning of the term was and how he came to employ it.

A second methodological device seems to be the use of the term „the cultic didaché” (critical reflection upon cultic practices), from Hans Dieter Betz. The present book represents a reworking of Brown’s dissertation, The Lord’s Prayer Reinterpreted: An Analysis of This Cultic Didaché by Clement of Alexandria (Stromateis VII) and Tertullian (De oratione). Brown begins his enterprise with a somewhat limited view of Jesus Christ (a deceased Galilean prophet) and investigates the ways in which the best-known prayer of all times, the Lord’s Prayer, can be found in the works of Clement of Alexandria and Tertullian of Carthage.

At a first glance, Brown’s intentions seem simple. Once he has established the parameters of his research project, he presents Clement’s and Tertullian’s views of prayer and shows how much the LP influenced them. Finally he brings together his conclusions and sets the two illustrious Christian theologians face to face. Job done. Thus Brown takes what could have seemed to be a relatively limited and simple enterprise and renders it quite comprehensive and well documented. Though speculative and argumentative in his style of discussion, Brown leaves no place for debate, i.e. there seems to be nobody who disagrees with his views. His findings are supported by secondary sources as if everybody were in agreement with what he says.

Carți esențiale ale secolului XX

Un top propus de revista Christianity Today

În aprilie 2000, revista Christianity Today publica o listă cu cele mai importante 100 de cărți ale secolului XX. Peste 100 de colaboratori ai revistei au fost rugați să numească cele mai bune zece cărți religioase ale secolului, adică acele cărți care au avut o influență semnificativă și de durată asupra credinței creștine. Iată ce a rezultat în urma acestui sondaj. Primele 10 titluri sunt în ordinea în care s-au clasat, apoi, celelalte sunt în ordine alfabetică.

Pentru cărțile care au fost traduse în românește, am făcut și precizări bibliografice, astfel încât să poată fi reperate mai ușor de către oamenii interesați.

1. C. S. Lewis – Creștinismul redus la esențe (SMR, 1987) sau Creștinism pur și simplu (București, Ed. Humanitas, 2004)

2. Dietrich Bonhoeffer – Costul uceniciei (Cluj-Napoca, Ed. Peregrinul, 2010)

3. Karl Barth – Dogmatica Bisericii (București, Ed. Herald, 2008 – o selecție din monumentala operă în 14 vol.)

4. J. R. R. Tolkien – Stăpânul inelelor (București, Ed. Rao, 2003)

5. John Howard Yoder – The Politics of Jesus

6. G.K. Chesterton – Orthodoxia (Pitești, Ed. Paralela 45, 2000) sau Ortodoxia. O filosofie personală (București, Ed. Humanitas, 2008)

7. Thomas Merton – The Seven Storey Mountain

8. Richard Foster – Disciplinele spirituale (Cluj-Napoca, Ed. Logos, 1996)

9. Oswald Chambers – Ce am mai bun pentru Cel Preînalt (Oradea, Ed. Cartea Creștină, 1996)

10. Reinhold Niebuhr – Moral Man and Immoral Society

Celelalte 90, în ordine alfabetică, după numele autorului:

Windows to Heaven

Titlu: Windows to Heaven. Introducing Icons to Protestants and Catholics
Autor: Elizabeth Zelensky & Lela Gilbert
Localitate: Grand Rapids, Michigan
Editura: Brazos Press
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: 142
ISBN: 1-58743-109-2
Preț: 18$

Recenzie de Alexandru Nădăban

Elizabeth Zelensky and Lela Gilbert have written a book intended to be useful to both Protestant and Catholic believers. As a Protestant and an Eastern European theologian I might have expected some kind of triumphalistic presentation of icons. This commendation is different. I was a little disappointed because Romania, a country with a strong Eastern Orthodox majority and a Latin based language, is not mentioned at all, but you cannot satisfy all readers. However, both the direct message about the advantage of using icons as a means to approach divinity and the subliminal one which revolves around the advantage of being an Eastern Orthodox believer come across quite well.

Understandably the two authors do not want to overwhelm the reader by giving a strong and in-depth theological study of icons, or by exploring the disputes around them. Instead, they prefer to present just five icons and an altarpiece from an Eastern Orthodox Church. The cover gives an immediate definition of icons: windows to heaven.

The book is organised into seven chapters with an interesting introduction and a brief but well-written epilogue. While undermining common prejudices and misconception about icons in western society, the authors take us on a short but stimulating ride through the history, art and geography of Eastern Europe, with particular emphasis on Slavic Orthodoxy. The reader receives an impression similar to that from watching a „Lord of the Rings” movie. Legends, myths and tradition uncover Eastern Orthodox mysticism encapsulated in the icons of the Eastern Orthodox Church. Taking this bird’s-eye view approach, which is what the book has to do, allows things flow smoothly and naturally towards the conclusion, and the authors’ aim of introducing icons to Protestants and Catholics seems to be fairly well realised. Things are made more complex for Protestants and Catholics who spend their whole lives in countries where icons are not seen as windows of this kind.

Windows to Heaven does not distinguish between Protestants and Catholics despite the clear differences between them which most of us are aware of. The book thus cannot be categorised as a classic polemic. It presents one of the major differences between the Eastern Orthodox tradition on the one hand and Protestants and Catholics on the other. Generally it makes many good points in favour of the Eastern Orthodox Church.

Critica „raţiunii” ritualice

Titlu: Căderea în ritual
Autor: Iosif Țon
Localitate: Oradea
Editura: Cartea Creștină
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 272
ISBN: 9789731988092
Preț: 30 RON

Recenzie scrisă de Daniel Fărcaș

Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei

De la absurd către Dumnezeu

Titlu: Căutarea intermitentă
Titlul original: La quêtte intermittente
Autor: Eugéne Ionesco
Traducător: Barbu Cioculescu
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 182
ISBN: 973-50-0590-5
Preț: –

Recenzie de Teofil Stanciu

O fi având vreo „scrânteală” din naştere, dar Eugéne Ionescu a reuşit mereu să fie incomod. Prin anii ’30 făcea cronică de carte în România, atentând nonşalant la „valorile” consacrate ale vremii. Prin anii ’50 era anti-comunist, în Franţa, într-o perioadă în care constituia o insultă intelectuală să nu fii de stânga. Doar domnul Sartre încă elogia maoismul, stalinismul – fiindcă glasurile lui Soljeniţîn şi Goma încă nu se auziseră peste „cortina de fier”, deşi existau scriitori precum Istrati, care deja se lecuiseră de comunism – cum să-şi permită cineva să gândească altfel?

Iată-l în anii ’80, pe acelaşi Ionesco, în căutarea lui Dumnezeu de această dată. Riscurile unei asemenea întreprinderi mi se par destul de mari pentru imaginea unui literat. O „cădere” către concepţii… revolute poate fi – pentru unii – semnul unei minţi care îşi pierde raţionalitatea, preţioasa şi atotputernica raţionalitate. Cu toate acestea, inventatorului teatrului absurd, nu doar că Îl caută pe Dumnezeu, dar şi scrie despre asta şi apoi publică ceea ce a scris.

Auzisem că spre sfârşitul vieţii dramaturgul s-ar fi apropiat de creştinism, iar Căutarea intermitentă vine să susţină această ipoteză. Socot însă acest demers unul firesc la un autor care a refuzat mereu ideologiile, pe motiv că „toţi autorii angajaţi vor să te violeze, adică să te convingă, să te înregimenteze”.

Materialul clientului

Punctul de pornire este recunoscut cu toată acuitatea şi onestitatea:

Condiţia noastră existenţială este atât de joasă, de rea, încât nu poate fi decât rodul unei căderi. (pag. 160).

Atitudini spirituale

Titlu: Treburi cerești. Lecturi zilnice (2 vol.)
Titlul original: The Business of Heaven
Autor: C.S. Lewis
Traducător: Mirela Adăscăliței
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: vol. I: 224, vol. II: 240
ISBN: 973-50-1006-2
Preț: 19,98 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

„Nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău este
până în momentul în care încearcă din răsputeri să fie bun.”

„Un creştin nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci unul care are capacitatea
de a se căi şi de a se ridica, luând-o de la capăt după fiecare poticnire.”
(C.S. Lewis)

C.S. Lewis e dintre acei puțini autori creștini utili ca portstindard. Când vrei să scoți în față un intelectual creștin de calibru, cu oarece orientare mai evanghelică, irlandezul se impune aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât citit.

Cartea pe care încerc să o prezint aici a fost concepută de către Walter Hooper, secretar personal (pentru scurtă vreme) a lui C.S. Lewis și „administratorul patrimoniului literar” al autorului, după moartea acestuia. Gândite sub forma unor meditații zilnice, cele două volume (ale traducerii românești) conțin fragmente din diferite scrieri, inventariate la final pe zile și titluri.

Se poate spune că Lewis este un apologet inteligent, lucid și onest al creștinismului, dar totodată este un autor incomod, a-normal, deconstructivist, conservator, vizionar, prudent, înțelept, ironic, împăciutor, necruțător, rafinat. Nu insist cu epitetele acestea decât pentru a sugera multiplele fațete ale scrisului său de înaltă ținută culturală și incontestabilă valoare creștină.

Ceea ce m-a surprins de fiecare dată la acest autor a fost concizia cu care reușește să tranșeze subiecte ce, la noi sau aiurea, stârnesc adesea dispute aprinse îndelungi, dar sterile. Socot că e o dovadă de înalt discernământ spiritual capacitatea de a sesiza esențialul și de a nu disprețui amănuntul semnificativ.

Reflexele mele cultural-educaţional-religioase (dobândite în mediul creştin natal) au fost puse la grea şi meritată încercare în confruntarea cu ideile lui Lewis. Am primit o lovitură în mult clamata şi fundamentala (aşa mi s-a sugerat) simplitate a religiei creștine:

„Nu folosește la nimic o religie simplă. În definitiv, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt.” (vol. 2, p. 119).

La fel şi adulata sistematizare imperios necesară:

„Putem observa că învățăturile Mântuitorului nostru, în care nu există nicio imperfecțiune, nu ne sunt date în acea formă șablon, precisă, sistematică pe care am fi așteptat-o sau dorit-o. Nu avem decât spuse relatate de alții, cele mai multe rostite ca răspuns la întrebări, turnate în oarecare măsură în tiparul contextului. Iar atunci când le vom fi adunat pe toate, tot nu le vom putea reduce la un sistem. El propovăduiește, dar nu ține prelegeri. S-a folosit de paradoxe, proverbe, exagerări, parabole, ironii” (vol. 2, pag. 130).

Mi s-a inoculat – cel mai probabil şi cu concursul meu – discret, dar eficient (prin felul în care erau judecate şi pedepsite) ideea că păcatele care afectează imaginea sunt dintre cele mai grave. Când colo, iată ce citesc în Lewis:

„Păcatele trupului sunt rele, însă cel mai puţin rele dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt toate pur spirituale: plăcerea de a-i scoate pe alţii vinovaţi, de a te purta despotic şi condescendent, de a strica plăcerea altora, de a vorbi de rău pe la spate; plăcerile puterii şi ale urii” (vol. 1, pag. 110).

Autorul continuă în aceeaşi notă:

„Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului-simţ.” (vol. 1, pag. 114).

Când venea vorba de virtute, am crezut multă vreme că, odată ce eu am renunţat la anumite lucruri (nu neapărat vicioase, dar pasibile de viciu) musai să-i determin şi pe alţii să renunţe.

O aventură cu final deschis

Titlu: Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară
Titlul original: Becoming Orthodox: A Journey to the Ancient Christian Faith
Autor: Peter E. Gillquist
Traducător: Ioan Tănase Chiş
Localitate: Alba-Iulia
Editura: Reîntregirea
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 290
ISBN: 978-973-7879-42-4
Preţ: 15 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Prin anii ’60, un grup de creştini proveniţi cu preponderenţă din mediul evanghelic protestant, lideri ai Campus Crusade for Christ (organizația-mamă pentru Alege Viața, din câte știu), încep să fie tot mai deranjaţi de faptul că activitatea lor religioasă se desfăşoară într-un context parabisericesc. În acelaşi timp însă, într-un spirit înrudit cu congenerii lor şaizecişti, aceşti tineri erau nemulţumiţi şi de creştinismul instituţionalizat. Pe de o parte, conduceau evanghelizări încununate de succes în campusurile americane (ajungând în universităţi celebre, precum Berkeley), asistau la convertiri numeroase. Pe de altă parte, nu le conveneau bisericile către care trebuiau să-i direcţioneze pe noii convertiţi (care semnaseră angajamentele standard) şi realizau că mulţi dintre cei proaspăt (re)încreştinaţi se pierdeau.

Instituţia bisericii nu se dovedea pe gustul lor, fie din pricina încremenirii într-un conservatorism rigid, fie din pricina liberalismului teologic în plină ascensiune. Dar nici creştinismul individualizat, „intimist”, ce caracteriza întâlnirile grupurilor mici de studiu nu putea reprezenta o alternativă la Biserică.

Atunci au decis să caute împreună care este Biserica Noului Testament şi dacă ea mai există pe undeva în epoca actuală. Căutările, care au durat ani întregi, i-au condus în cele din urmă către… ortodoxie. Momentul primirii sub autoritatea Patriarhiei Antiohiei a însemnat trecerea a 2.000 de evanghelici de diverse culori la ortodoxie. Alte două figuri relativ cunoscute ale lumii evanghelice (în primul rând datorită familiilor lor) care au urmat acelaşi parcurs sunt Mihai Oară [despre care aflu că a publicat recent o carte la aceeaşi editură, Reîntregirea], ginerele lui Aurel Popescu, şi Frank Schaeffer, fiul mult mai cunoscutului Francis A. Schaeffer.

Călătoria descrisă de Gillquist debutează sub cele mai bune auspicii teologice protestante: dorinţa de a descoperi împreună, sub inspiraţia Duhului Sfânt, din Scripturi şi prin rugăciune, care este tiparul bisericii Noului Testament şi care sunt modalităţile ei de închinare şi de acţiune. Existau, astfel, sinceritatea căutării, deschiderea către călăuzirea divină, credinţa adevărată (autorul însuşi era un adversar declarat al liberalismului) şi comunitatea hermeneutică ce beneficia inclusiv de calificări exterioare (şcoli teologice). Când au părăsit Campus Crusade, aceşti oamenii se simţeau – în autentic spirit protestant – adevăraţi reformatori, pe urmele lui Luther şi ale lui Calvin, care au împrospătat Biserica.

Summa Theologica, decreţeii şi cazanul cu români

Titlu: Summa Theologica (vol. 1)
Titlul original: Summa Theologica
Autor: Toma din Aquino
Traducător: Alexander Baumgarten (coordonator)
Localitate: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 970
ISBN: 978-973-46-1370-0
Preț: 85 RON

Recenzie de Marius David Cruceru

Am mai scris altă dată despre hărnicia unei generaţii care acum se apropie sau este abia trecută de 40 de ani. Cîţiva tineri (daţi-mi voie să îi scot de sub etichete autoimpuse sau puse de alţii) katehontici sau decreţei ne fac cinste şi în ţară şi peste hotare. Aş dori să îi numesc într-o ordine care este străină de orice grupusculări şi categorizări ideologice pe mai tînărul Mihail Neamţu, pe Adrian Papahagi, Cristian Bădiliţă, Teodor Paleologu, Alexander Baumgarten, iată o garnitură pe care cultura română o poate saluta din mers, un mers foarte rapid. I-aş adăuga aici pe tinerii mei colegi, foşti studenţi, mai cunoscuţi în afara ţării decît în patrie cum ar fi dr. dr. Corneliu Simuţ.

Fiecare dintre aceştia s-a remarcat prin ritm, un ritm de lucru pe care l-au impus celor din generaţiile care îi înconjoară, dar şi congenerilor. Greu de ţinut pasul cu o asemenea hărnicie şi focalizare.

Alexander Baumgarten şi-a trasat un drum pe care a lăsat de o parte şi de alta cîteva creaţii proprii, dar a început să dăruiască culturii române și cîteva dintre cărţile fundamentale pentru studiul teologiei şi filozofiei. Iată cîteva exemple:

Principiul cerului. Eternitatea lumii și unitatea intelectului în filosofia secolului al XIII-lea, Ed. Dacia, Cluj, 2002, 217 p.;

Intermediaritate și Ev Mediu. Studii de filosofie medievalã, Ed. Viața Creștină, Cluj, 2002, 180 p.;

Sfântul Anselm și conceptul ierarhiei, cu o prefațã de Anton Adămuț, Ed. Polirom, colecția “Seminar. Filosofie”, Iași, 2003;

Școala răgazului, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2006.

Volumele de creație, dar şi traducerile ne arată un traseu al cărui capăt este greu de întrezărit, dar pare a fi foarte promiţător şi de mare cîştig pentru cultura noatră atît de lipsită în ultimii 50 de ani de volumele fundamentale pentru filozofie şi mai ales pentru teologie.

Am ales pentru exemplificare cîteva dintre traducerile realizate de Alex Baumgarten pentru a susţine cele afirmate mai sus:

Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, 137 p.;

Sf. Toma din Aquino, Despre unitatea intelectului împotriva averroiștilor, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Editura Decalog, Satu Mare, 1997, 133 p.

Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, traducere cu note și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1998, 161 p.;

Aristotel, Politica, ediție bilingvă, traducere și comentarii, cu un studiu de Vasile Muscã, Ed. Iri, București, 2001, 522 p.;

Plotin, Enneade, II, 1-4, în volumul Enneade, I-II, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2003, 450 p.;

Plotin, Enneade, III, 8 si IV, 1-6 și 9, în volumul Enneade, III-V, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2005, 750 p.;

William Ockham, Despre universalii (Summa logicae, I, 14-19 și Comentariul la Isagoga lui Porfir, în fragment), ediție bilingvă, traducere, împreuna cu un studiu de Simona Vucu, Ed. Polirom, 2004, 232 p.;

Aristotel, Despre suflet, ediție bilingvă, traducere și comentarii, Ed. Humanitas, București, 2005, 400 p.

Importante traducerile, unele dintre ele realizate în premieră în limba română, dacă nu în text monolingv, premieră pentru textul bilingv, dar la fel de folositoare notele, prefețele, introducerile. Aristotel, Plotin, Anselm, Ockam, iar acum cea mai importantă operă scrisă de Aquinat.

Rugăciunea neîncetată

Titlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

„Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 )

O poveste despre har

Titlu: Tulburătoarele descoperiri ale harului
Titlul original: What’s So Amazing About Grace?
Autor: Philip Yancey
Traducător: Anton Horvath
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 252
ISBN: 973-7758-06-4
Preț: 14 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om, se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi „de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii „reali”, nu pentru cei „buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că „oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Chipuri ale umanităţii la Simone Weil

Cărţi traduse în limba română:

1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.

2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.

3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.

Recenzie de Claudia Dudaș

O viață sub semnul paradoxului

Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).

Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic¹.

De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.

La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.

Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.

Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este

„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”².

Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:

„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”³.

Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:

„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”⁴.