Titlu: Căutarea intermitentă
Titlul original: La quêtte intermittente
Autor: Eugéne Ionesco
Traducător: Barbu Cioculescu
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 182
ISBN: 973-50-0590-5
Preț: –
Recenzie de Teofil Stanciu
O fi având vreo „scrânteală” din naştere, dar Eugéne Ionescu a reuşit mereu să fie incomod. Prin anii ’30 făcea cronică de carte în România, atentând nonşalant la „valorile” consacrate ale vremii. Prin anii ’50 era anti-comunist, în Franţa, într-o perioadă în care constituia o insultă intelectuală să nu fii de stânga. Doar domnul Sartre încă elogia maoismul, stalinismul – fiindcă glasurile lui Soljeniţîn şi Goma încă nu se auziseră peste „cortina de fier”, deşi existau scriitori precum Istrati, care deja se lecuiseră de comunism – cum să-şi permită cineva să gândească altfel?
Iată-l în anii ’80, pe acelaşi Ionesco, în căutarea lui Dumnezeu de această dată. Riscurile unei asemenea întreprinderi mi se par destul de mari pentru imaginea unui literat. O „cădere” către concepţii… revolute poate fi – pentru unii – semnul unei minţi care îşi pierde raţionalitatea, preţioasa şi atotputernica raţionalitate. Cu toate acestea, inventatorului teatrului absurd, nu doar că Îl caută pe Dumnezeu, dar şi scrie despre asta şi apoi publică ceea ce a scris.
Auzisem că spre sfârşitul vieţii dramaturgul s-ar fi apropiat de creştinism, iar Căutarea intermitentă vine să susţină această ipoteză. Socot însă acest demers unul firesc la un autor care a refuzat mereu ideologiile, pe motiv că „toţi autorii angajaţi vor să te violeze, adică să te convingă, să te înregimenteze”.
Materialul clientului
Punctul de pornire este recunoscut cu toată acuitatea şi onestitatea:
Condiţia noastră existenţială este atât de joasă, de rea, încât nu poate fi decât rodul unei căderi. (pag. 160).
Numai de aici poate purcede orice căutare onestă a lui Dumnezeu. Sau, în orice caz, trebuie să treacă la un moment dat şi prin acest loc. În acelaşi ton, Ionesco mărturiseşte cu amărăciune o seamă de păcate de care se face vinovat: vanitate, egoism, mândrie, adulter, lipsă de iubire, răutate etc.
Suferă, de asemenea, de inconsecvenţă în căutarea lui Dumnezeu. Deşi îşi propune la începutul consemnării să se preocupe doar de cele sfinte, se abate mereu datorită „nimicurilor” acestei lumi, cărora le recunoaşte insignifianţa, dar de care nu se poate dezbăra. Mai are de împărţit câte ceva cu contestatarii, mai are de pus la punct nişte socoteli.
Ca lucrurile se se complice şi mai mult, căutătorul este însoţit peste tot de angoasă, care îl torturează şi-l oboseşte. O fi fost în parte ispita vieţii lui, demonul său personal, dar, de altă parte, e limpede că lumea nu e un loc care să-ţi alunge spaimele. De cele mai multe ori, optimismul este în realitate fie autoamăgire, fie superficialitate.
Parcă pentru a ne (a se?) asigura de ieşirea din literatură, dramaturgul insistă foarte mult pe chestiuni familiale. Rodica, soţia lui, este subiectul unor pagini duioase. Totodată este şi pricina a numeroase regrete, autorul neputând să-şi ierte răutăţile pe care i le-a făcut.
O, Rodi, soţia mea, frumoasa domnişoară Burileanu cu care m-am căsătorit şi pe care n-am ştiut s-o fac fericită. I-am făcut rău, am înşelat-o, am insultat-o, câteodată, la ceartă, pradă mâniei sau enervării, dar, da, vai! mi-e ruşine faţă de fata mea, faţă de mine însumi, faţă de Dumnezeu. […] Dumnezeu să mă ierte, căci eu nu mă pot ierta. (pag. 156)
Deşi frământată, întreruptă, zbuciumată, căutarea nu conteneşte, ci se reia, sisific uneori, cu speranţă sau măcar cu speranţa speranţei şi a credinţei. Peste decenii, această trudă răspunde unei epifanii sau teofanii de tinereţe, când autorul a fost „surprins de bucurie”:
… într-adevăr aveusesem sentimentul unei Prezenţe protectoare şi liniştitoare: nu-mi va mai fi teamă de moarte – nu-mi va mai fi niciodată teamă, nu mai eram singur.
O ce palidă şi îndepărtată îmi pare această bucurie de neînţeles; aproape ştearsă acum!… (pag. 125).
Ar fi eronat să credem că această căutare a început – în chip foarte convenabil – doar la bătrâneţile lui Ionesco. Lecturile din misticii ortodocşi şi catolici, din Pascal, din Augustin şi alţi autori stau mărturie pentru o preocupare îndelungată. Autorul manifestă o certă preferinţă pentru mistici, chiar dacă nu îi poate urma în experienţele lor, considerând că teologii sunt mai aproape de rolul unor ideologii religioşi. Augustin, de pildă,
era un religios, nu un mistic, un doctor, un religios exoteric, nu esoteric… Era catolic, era savant al lucrurilor religioase în lume. (pag. 176)
Golul şi deşertăciunea
O întreagă literatură, un curent literar inventat şi impus în cultura lumii nu valorează nimic odată aduse sub lumina Sacrului. Ionesco e foarte conştient că
Ar fi trebuit să trăiesc numai în căutarea Sacrului. (pag. 13)
Lucru care, evident, nu s-a petrecut. În faţa acestui fapt, autorul încearcă două atitudini. Întâi încearcă să se lepede de literatură, gest care îi reuşeşte parţial. Fiindcă viaţa literară franceză îi prilejuieşte reveniri şi precizări care să-i apere poziţia în canon.
Totuşi, clipele de linişte şi autoanaliză onestă sunt punctate de leitmotivul deşertăciunii:
Scriu (bună sau proastă) literatură: sunt în orizontalitate. […]
Dacă (sau atunci când) trăiesc în spiritual: chiar la nivelul spiritual cel mai de jos, mă aflu, în acest moment mult deasupra preocupărilor literare. (pag. 69)
Astfel de lepădări de eul literar (vanitos şi bătăios) apar frecvent pe tot parcursul cărţii. Sunt un fel de exorcizări ce lasă loc ulterior adevăratelor probleme, preocupărilor de căpătâi, ale sufletului, ale vieţii şi morţii.
Este cât se poate de evident totuşi că autorul nu reuşeşte să iasă complet din literatură. Chiar şi căutarea însăşi este consemnată într-o formă literară (jurnal) şi literaturizată ca stil. Este destinată lecturii. Astfel, nu e de mirare că Ionesco încearcă o recuperare a propriei literaturi.
Oh, să fi plăcut lui Dumnezeu, o dată, în această lungă viaţă inutilă, căci n-am consacrat-o decât propriei mele glorii. […]
Poate, în ceea ce am scris, am ajutat, poate că totuşi i-am făcut plăcere lui Dumnezeu??
Am avut poate în operele mele clipe de rugăciune, inconştient, clipe de spiritualitate… (pag. 161)
Ar fi interesantă o lectură în această cheie a teatrului şi a romanelor lui Ionesco.
Nici în ce priveşte propria persoană autorul nu îşi face mari iluzii. Îşi pune mereu la îndoială propriile capacităţi spirituale şi îşi scrutează necruţător motivaţiile sau gesturile.
Eu nu sunt la înălţimea celor care ştiu că cred, nici a acelora care cred fără să o ştie. Dar poate că şi eu cred fără să cred că cred, fără să prea ştiu dacă cred sau nu cred. „Doamne, fă să cred în Tine!” (pag. 101).
Sau
Scriu, de asemenea (mai ales?), cu ideea că poate deruta mea, debandada de om dezorientat, îl va înduoişa pe Domnul. (pag. 163)
Condiţia în care se află Ionesco nu e de invidiat. De o parte stă toată literatura pe care o consideră inutilă când o raportează la căutarea lui Dumnezeu. De altă parte stă golul sufletului încă neumplut de prezenţa binefăcătoare. Iar între ele şicanele cotidiene ale bătrâneţii. Dar poate că tocmai această combinaţie stă mărturie pentru direcţia bună în care s-a angajat căutătorul.
Evaluare (im)posibilă
Ar fi o măgărie să mă pronunţ vizavi de calitatea sau rezultatele obţinute de Eugéne Ionesco în demersul său. Pe de o parte, fiindcă a mai trăit încă opt ani după ce a scris aceste rânduri (în 1986), iar pe de alta, deoarece – spun un truism – numai Dumnezeu vede în străfundurile inimii.
Cu siguranţă că nu se pot recolta repere teologice din Căutarea intermitentă. Ca orice căutător, şi Ionesco oscilează, se zbate, se întoarce, ezită, chestionează, greşeşte, se împiedică. Numeroase afirmaţii – scoase din context – pot fi socotite eretice sau îndoielnice. Dar în acest caz consider că e mai importantă perseverenţa şi ţelul final decât eventualele rătăciri de pe traseu.
Pot spune însă fără teama de a greşi că acest volum seamănă cu o rugăciune modernă. O rugăciune în care omul îşi aduce toată viaţa, cu cele mai triviale aspecte ale ei. O rugăciune mereu tulburată. O meditaţie în care atenţia ce vrea să se concentreze numai la Dumnezeu este tot timpul hărţuită de interese colaterale. Cred că omul modern, mai mult decât alţii, reuşeşte să se concentreze cu dificultate, rezistă greu la factori perturbatori.
Ionesco are calitatea de a fi deosebit de conştient de complexitatea lumii, de absurdul existenţei şi de nevoia de Dumnezeu. Luciditatea lui şi refuzul autoamăgirii sunt, în ultimă instanţă, creştineşti. Îl fericesc totuşi că, nefiind protestant, nu avea de înfruntat angoasa suplimentară dată de doctrina predestinării.
Căutarea intermitentă este o lectură utilă în contextul în care marea deşteptăciune este, în genere, asociată cu repudierea religiosului şi, în special, a creştinismului. Dar poate că şi creştinii foarte exuberanţi şi optimişti ar avea un folos de pe urma acestui volumaş lucid.
[…] acest prilej aniversar am postat pe Scriptorie o recenzie a unei cărţi de altă factură: Căutarea intermitentă. E vorba de aventura unui octogenar în căutarea lui Dumnezeu. Epitaful său – și totodată […]
În afară de vizionarea piesei „Scaunele” prin 1990 la Mangalia şi cititul a multor articole despre nu si de Ionesco nu am avut suficient contact cu scrierile lui. Un gol pe care îmi propun sa-l acopăr când timpul şi dispoziţia îmi vor permite.
Îmi este mai familiară angoasa lui decât siguranţa lui Ţuţea sau narcisismul lui Cioran. Şi fără să am probleme cu predestinarea 🙂
Sam,
Predestinarea ar fi adăugat la angoasa lui, ziceam eu, care și așa e destul de amplă și apăsătoare. Deci nu-i musai să ai parte de predestinare… 😉
Nu știu cum se face, dar eu n-am apucat să văd nicio montare după Ionesco. În schimb, am văzut după Beckett, cel care este pe nedrept (zice Ionesco) creditat cu paternitatea teatrului absurdului.
Recenziile sunt doar pentru carti cu tematica teologica?
Recenziile sunt la cărți care, într-un fel sau altul, se referă la cultura creștină, la creștinism. Așa am definit de la bun început aria de interes a blogului.
Pot intra scriitori care critică creștinismul, la fel de bine ca autori de tratate teologice. Se pot recenza romane care au, între temele fundamentale, o chestiune ce ține de credința creștină (o dilemă etică, un erou care-și trăiește credința etc.).