Titlu: Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor
Titlul original: Drachenwein und Engelsbrot – Die Lehre des Evagrios Pontikos von Zorn und Sanftmut
Autor: Ieromonah Gabriel Bunge
Traducător: Ioan I. Ică jr.
Localitate: Sibiu
Editura: Deisis
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 296
ISBN: 973-9344-70-4
Preț: –
Recenzie de Teofil Stanciu
E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.
Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.
Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.
Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.
De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.
Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.
Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.
Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.
Mânia ca viciu
Pentru Evagrie Ponticul (și desigur că și pentru exegetul său, Gabriel Bunge) mânia este o patimă, un viciu deosebit de grav. Iar gravitatea lui constă în aceea că împiedică rugăciunea.
Doar atât, ce mare lucru? s-ar putea ridica întrebarea. Da, doar atât și e mare lucru. Pentru că rugăciunea, în sensul asceților, nu constă în rostirea ordonată a unor mulțumiri, cereri și rugăminți adresate lui Dumnezeu, ci înseamnă contemplare, întâlnire, unire. E o stare permanentă (Rugați-vă neîncetat!) a sufletului netulburat.
Astăzi ne vine enorm de greu să înțelegem cât de grav era pentru un monah orice lucru care îi distrăgea atenția de la Dumnezeu. Tocmai pentru că acum focalizarea atenției spre Dumnezeu este excepția, iar distragerea e regula. Cu atât mai gravă poate fi, în aceste condiții, patima mâniei, fiindcă se manifestă la niște oameni deja suferinzi de înstrăinare cronică de ei înșiși și de Creatorul lor.
După Evagrie Ponticul, sufletul omenesc are 3 „puteri”: rațională (logistikon), irascibilă (thymikon) și concupiscentă (epithymetikon). Ultimele două compun partea irațională a sufletului, fiind identificate adesea cu sufletul, în timp ce partea rațională e identificată cu intelectul sau mintea (nous). Pentru a dobândi starea de nepătimire, de netulburare lăuntrică favorabilă rugăciunii, cele trei trebuie să lucreze potrivit rostului rânduit de creator și, totodată, în deplină armonie una cu alta.
Intelectul nu se suprapune cu ceea ce înțelegem noi azi prin acest termen, nu are de-a face cu rațiunea, ci cu acea parte din om care păstrează încă chipul lui Dumnezeu. Aici se află și singurul punct de contact – dacă mă pot exprima astfel – între om și Creatorul său. De aceea, această putere a sufletului nu poate fi tulburată de patimi.
Vulnerabilitatea în fața patimilor originează în strânsa legătură ce există între partea irațională a sufletului și trup. Simțurile sunt cele mai expuse și prin intermediul lor suntem momiți, dar decizia de a da curs ispitelor este una liberă. Însă de această libertate – fundamentală pentru om – dispun doar cei botezați, adică cei care au experimentat înnoirea interioară. La acest punct, Evagrie e exclusivist, limitând posibilitatea vindecării la cei credincioși.
Viciul nu poate fi înțeles, nici contracarat eficace decât în măsura în care se cunoaște virtutea cu care se află în antiteză. Iar mânia se opune iubirii (agape) manifestate ca blândețe și (îndelungă) răbdare. Prin urmare, se poate deduce că mânia are rădăcini bine ancorate în iubirea de sine (philautia). Virtutea însă nu poate fi cunoscută decât în măsura în care e practicată, informațiile privind denumirea, proveniența sau antidotul nu sunt în sine de niciun folos.
Mânia face parte dintre patimile sufletești (alături de invidie, ură, trufie, vanitate, trândăvie – cu care se și combină adesea), care sunt foarte greu de vindecat. Spre deosebire de patimile trupești (lăcomia pântecelui, păcatele sexuale, iubirea de bani) care, zise Evagrie, sunt relativ ușor de tratat – prin abstinență. În balanța moraliștilor, lucrurile stau de obicei invers: păcatele vizibile sunt socotite mai însemnate, în vreme ce păcatele subtile sunt mult mai lesne tolerate și mult mai puțin cunoscute în mecanismele lor de funcționare.
Despre creșterea și descreșterea imperiului mâniei
Iată însă câteva repere pe traseul pe care-l urmează mânia. În primul rând, ea constituie, cum spuneam, o pervertire a irascibilității[1]. Termenul nu are la Evagrie (și la cei din vremea lui) accepțiunea negativă pe care o cunoaștem noi, ci se referă la acea putere a sufletului care dă naștere curajului și iubirii creștine, concretizate în răbdare și blândețe (virtute a celor puternici și netemători).
La nivel concret, mânia poate avea tot felul de cauze, de la răul suferit, la frustrarea de a fi prea sărac sau prea nebăgat în seamă. Cert e că prin reacțiile pe care le generează (violență, ură, răzbunare, invidie etc.) ea înstrăinează omul de semenii săi. Căci nu se poate menține o relație cordială cu cineva căruia îi porți sâmbetele.
O altă consecință e că înăcrește sufletul și tulbură mintea, determinând-o să urzească vendete, planuri de parvenire, comploturi și înșelăciuni. În formele ei agresiv-paroxistice, mânia îl transformă pe om într-o fiară, care nu se mai poate controla și se dedă chiar și la crimă.
Lăsată liberă, mânia nu dispare de la sine. Chiar dacă pe moment omul rămâne cu impresia că odată i s-a limpezit iar mintea s-a stins și mânia. Cauza ei interioară e încă prezentă și activă. Pe lângă asta, chiar dacă puseul violent s-a consumat, efectele sale subtile rămân și proliferează. Rezolvarea temeinică presupune absența recidivelor. Or, dacă e să fim sinceri, mulți ne-am putea considera doar niște furioși cu experiență, care știu cum să nu-și dea în petec. Dar fără să dispună de o soluție permanentă.
Leacuri din bătrâni
Iată și câteva remedii pe care le propune Evagrie. În primul rând, trebuie înțeles că mânia îndreptată împotriva oamenilor nu e doar un păcat, ci și un non-sens, fiindcă nu în celălalt e sursa răului, ci în natura păcătoasă sau în demoni. Prin urmare, singura mânie legitimă (țineți minte versetul: Mâniați-vă și nu păcătuiți, nu?) este cea împotriva demonilor şi a păcatelor.
Abolind existența lumii spiritelor (dar și a păcatului) omul modern cade într-o gravă eroare: atunci când se mânie trebuie – forțat de împrejurări, mentalități și deprinderi – să se orienteze spre ceilalți oameni. În loc să lupte, în plan spiritual, cu vicii și ispite, luptă fizic cu cel de lângă el. În ultimă instanță, în loc să țintească la eliminarea patimilor, individul ajunge să vizeze eliminarea fizică a celui socotit răspunzător de declanșarea accesului de mânie. Așadar, fie și numai empiric se poate observa că ceea ce propune Evagrie e net superior și dintr-o perspectivă umanistă, deoarece creditează persoana umană cu o esență bună și o scoate din raza de distrugere legitimă în care se manifestă agresivitatea fizică.
Eficace, spune Ponticul, în această luptă este practica răspunsurilor scurte. Adică, în momentul în care vine ispita, să ai un verset pregătit să-l rostești în contrapondere. Nu e însă vorba de versete aruncate în capul altora, ci despre cele rostite împotriva ispitelor și pentru folosul propriei persoane.
Și ceea ce numim azi raționalizare e de folos în măsura în care angajează examinarea onestă de sine și decelarea cauzelor care stau la originea mâniei. La urmă se cuvine aplicată și o judecată de sine aspră. E lesne de observat că exprimări de tipul „M-ai enervat” se cuvin înlocuite cu cele, mai oneste, de genul „M-am enervat”. Cu cât survine mai repede acest moment autoanalitic și autocritic, cu atât se oprește mai repede tăvălugul mâniei.
Apoi, mânia trebuie înfruntată frontal. Recomandarea lui Evagrie e să-l abordezi pe cel care ți-a stârnit mânia și să-ți manifești disponibilitatea pentru împăcare. Confruntarea cu realitatea celuilalt elimină o seamă întreagă de gânduri care n-ar face decât să învârtoșeze și mai abitir inima, adunând acolo dușmănie, sete de răzbunare, pizmă, întuneric și răzvrătire. Probabil că vă e comună experiența unei întâlniri față în față care a stins furia nutrită împotriva altuia.
Apoi urmează un amestec de virtuți care cresc din trunchiul iubirii: dărnicie, facere de bine și blândețe. Adică acele forme de iubire activă și jertfitoare care așază interesul altora mai presus de interesul propriu. Nu mai detaliez, deoarece socot că toată lumea știe ce înseamnă milostenie sau facere de bine.
Evagrie mai recomandă și psalmodierea. În funcție de tradiția căreia îi aparțineți, probabil că percepeți diferit acest sfat, însă toți creștinii știu ce sunt psalmii și că ei pot fi folosiți în închinarea publică și privată.
Privită retrospectiv, calea descrisă până aici nu conduce doar la eliberarea de patima mâniei, ci naște înțelepciune, căci, după cum s-a văzut, presupune un efort conjugat, o exersare a mai multor virtuți, între care strălucesc blândețea și răbdarea. Singura problemă a acestei căi e faptul că se dovedește tare anevoioasă. Oricine a încercat-o îmi va da dreptate.
Scopul ultim însă nu e unul negativ, ci afirmativ. Am plecat de la ideea că mânia este cea mai mare piedică în calea rugăciunii. Ei bine, nemânierea lasă loc deschis pentru restaurarea condițiilor favorabile rugăciunii. Ținta nu e omul, ci Dumnezeu. Nu dezvoltarea personală, ci edificarea spirituală, nu eliberarea de o povară, ci îndumnezeirea.
Când mintea se limpezește, omul începe să vadă înțelesurile transcendente ale realității. Îi vine mult mai ușor să nu se lase amăgit de ispite. În mod obișnuit, zice Evagrie, omul ar trebui să vadă realitatea oarecum obiectiv, fără semnificații adăugate.
De pildă, dacă vede bogăție îi înregistrează existența ca atare. Ceea ce foarte rar ni se întâmplă. De obicei, atunci când vedem bogății vedem putere, lux, faimă, desfrâu – după caz. Dar aceste „aspirații” sunt de sorginte demonică, fiindcă de acolo vine pervertirea întrebuințării obiectelor. Omul nu sesizează însă acest aspect ci se lasă amăgit, crezând că nu face decât să dea curs unui impuls „natural”.
În răspăr cu această concepție, perspectiva de sus, îngerească, cum o numește Evagrie, relevă semnificațiile lor duhovnicești. Tot ceea ce există capătă sens într-o perspectivă transcendentă, eternă. Bogăția devine un mijloc lăsat de Dumnezeu în vederea unor scopuri nobile. Aceasta este, potrivit asceților, direcția naturală, firească în care să se sufletul omenesc.
Aproape tot ce considerăm noi astăzi ca fiind natural nu face decât să coboare făptura omenească în zona instinctelor și a animalicului. De la sexualitate la mânie (dacă tot am discutat despre ea), manifestările naturale – în sens modern – frizează comportamentul regnului imediat inferior. Din potrivă, în concepția asceților, naturalul presupune mântuirea de sub imperiul pornirilor pătimașe și ascensiunea spre sursa divină a tot ceea ce e bun și frumos în om.
În concluzie, în măsura în care admitem că mânia e un viciu, există și un leac pentru ea. Lumea noastră violentă își exhibă fără rețineri diagnosticul, însă tratamentul nu poate fi impus, ci doar asumat individual, cale – poate – de o viață.
Închei cu o aserțiune subiectivă. Dacă rândurile de mai sus v-au îndepărtat de Evagrie, dați vina pe mine și citiți-i pe cont propriu scrierile. Dacă v-au făcut curioși, cu atât mai bine, citiți-l. Sunt destule nuanțe pe care n-aveam cum să le prind aici și vor fi fiind destule care mi-au scăpat. Tocmai de aceea am făcut și o listă cu ceea ce știu că există de și despre Evagrie în românește.
Cărțile lui Evagrie Ponticul:
- Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, traducere și prezentare Ioan I. Ică jr., comentarii Gabriel Bunge, Sibiu, Ed. Deisis, 2006,
- Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, introducere, comentarii și traducere Cristian Bădiliță, Iași, Ed. Polirom, 1997, 2003.
- Există și în Pateric niște apoftegme atribuite lui Evagrie.
Comentarii la scrierile lui Evagrie Ponticul:
- Ieromonah Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere, traducere și studiu introductiv Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 1997.
- Ieromonah Gabriel Bunge, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, traducere de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 1999, 2003.
- Ieromonah Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, traducere de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2000.
[1] Intr-un mariaj fericit și benefic, pofta se asociază cu irascibilitatea, cea dintâi poftind virtutea, iar cea din urmă perseverând în căutarea ei.
[…] integral se găsește aici. Rate this: Share this:ShareFacebookStumbleUponTwitterRedditDiggEmailLike this:LikeBe the first to […]
Ar mai trebui indicată în lista scrierilor şi Filocalia I. Aici este cuprinsă traducerea din original pentru cinci scrieri. Bănuiesc că nu le-aţi citit şi ca atare vă indic un link de downloadat:
http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/filocalia-vol.-1.html
Prefer varianta traducerilor în stilul filocalic. În acest sens:
„După Evagrie Ponticul, sufletul omenesc are 3 „puteri”: rațională (logistikon), irascibilă (thymikon) și concupiscentă (epithymetikon).”
Este mai uşor de priceput dacă spunem puterea raţională, puterea pătimaşă şi puterea poftitoare.
Referitor la mânie, din ce am înţeles şi practicat pot să vă spun că mânia nu trebuie blamată. Ea trebuie strunită şi nelăsată afară. Omul fără mânie este schilod. Îi lipseşte puterea pătimaşă. Care poate fi ziditoare dacă este bine folosită. De exemplu cei păcătoşi care se reîntorc la Dumnezeu se folosesc în primii ani cu sârguinţă de această putere pătimaşă. Citesc Biblia în mod pătimaş. Citesc apologetică în mod pătimaş. Se roagă cu patimă aprinsă către Dumnezeu. Evident că dacă patima iese afară şi zgârie pe alţii omul va cădea. Este un motor care te împinge înainte dacă o foloseşti doar tu dar te aruncă în prăpastie dacă arunci versete şi anatemizezi pe păcătoşi.
Mânia este sabia care omoară atât răul cât şi binele. Dacă te arunci cu mânie asupra păcatului tău, cu certitudine obţii o autoexorcizare. (Această aruncare fiind urletul tău de rugăciune şi de ajutor către Hristos, Păstorul Cel Bun). Însă dacă scoţi din tine mânia este vai de cei din jurul tău.
PS.
Excepţional acest site!
foarte bun acest blog,felicitari!eu cred ca mania se poate stapani iar de viciu il poti inlatura,amandoua prin puterea vointei,
[…] Tratament pentru mânie […]
[…] Mă interesează însă, la modul cel mai serios, chiar dacă postarea mea pare mai degrabă șugubeață, mă interesează așadar cum găsiți cu cale să dați glas mâniei care vă cuprinde. Sau cum o sugrumați fără să faceți ulcer și ateroscleroză? Ba merg și mai încolo și întreb: ce îi învățați pe copiii voștri să facă? Loviți cu pumnii în perne, cum sugera un psiholog? Sau reușiți să practicați rugăciunea care să detensioneze momentul, cum sugerează avva Evagrie Ponticul? […]