Titlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei
Recenzie de Claudia Dudaș
Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.
N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.
Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:
„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)
Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.
Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:
„Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.
După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:
„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 )
Şi dacă v-aţi închipuit, aşa ca mine, că pelerinul este un călugăr care s-a preocupat toată viaţa de cele sfinte, v-aţi înşelat din nou: l-a însurat bunicul cu o fată cu vreo trei ani mai mare ca el, cu toate că el nu voise din cauza unei infirmităţi pe care o avea la mâna stângă. M-a surprins mult delicateţea pelerinului: i se părea nepotrivit să se căsătorească ştiind că nu şi-ar putea întreţine familia şi că ar insulta gingăşia feminină prin dizgraţiosul lui defect.
Chiar dacă la moartea lui, bunicul le lăsă moştenire casa şi întreaga avere, cei doi rămân fără nimic în urma unui incendiu. Nu regretă însă niciunul, ci trăiesc cu evlavie, soţia muncind, iar el citindu-i cât era ziua de mare din Biblie.
„Ea asculta şi uneori plângea. Eu o întrebam: «De ce plângi? Să-i dăm slavă lui Dumnezeu că trăim!» Atunci ea îmi răspundea: «În Biblie sunt toate aşa bine scrise, încât te smeresc până la lacrimi».” (pag. 67)
După doi ani îi moare şi soţia. Atunci, din cauza durerii prea mari de a nu o mai avea alături, vinde casa, îmbrăcămintea o împarte săracilor şi, vreme de treisprezece ani, umblă ca pelerin, căutând să se facă plăcut lui Dumnezeu.
Până în acest punct am aflat că pelerinul a „adoptat” metoda rostirii neîncetate a Rugăciunii lui Iisus. Însă ce legătură au chestiile astea cu mine, cu viaţa mea şi de ce ar trebui să ţin seama de ele?… Mergând mai departe, am descoperit că rugăciunea aceasta – şi nu e singura, bineînţeles – are putere în ea însăşi, la fel ca citirea Bibliei:
„Dacă tu nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu, totuşi demonii înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură” (pag. 29).
De la Simone Weil ştiu că există acţiuni cu valoare obiectivă. Indiferent de resortul interior – care e subiectiv şi deci perisabil – cu care le săvârşeşti, prin faptul de a fi bune în sine, ele te îndreaptă spre Bine, transformând şi motivaţia. Se pare că rugăciunea este una dintre aceste acţiuni cu valabilitate externă omului.
Nici pelerinul nostru nu-şi face un ţel definitiv din repetarea nesfârşită a rugăciunii. Şi el voia să înainteze spre îndumnezeire. Atâta doar că ceea ce făcea el e partea pe care o poate înfăptui omul. Fiinţa umană nu se poate nici înălţa la Dumnezeu, nici să se mântuie, nici să se sfinţească, nici să-L îmbuneze ori manipuleze pe Dumnezeu, nimic calitativ. Partea lui e cantitatea:
„Domnul n-a lăsat pe seama voii şi puterii omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncindu-i să se roage neîncetat, în orice vreme şi în orice loc, şi tocmai prin această înmulţire a rugăciunii se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni; iar odată cu rugăciunea, vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugăciunii îi e dată şi îi este lăsată în voia lui…” (pag. 179)
Ceva mai simplu de atât nici că se putea. Că oricum ştiam că nu prea se poate face nimic, că doar tot de la Dumnezeu primim şi puterea, şi înălţarea sufletului, şi bucuria. De altă parte, mi s-a tot băgat în cap (de către… nu spui cine) că trebuie să faci, să dregi, că niciodată nu e destul, că trebuie mai multă activitate (sau activism?!)… „religioasă”, la care se adaugă, din oficiu, vinovăţia şi reproşul. De asta a fost atât de luminoasă pentru mine descoperirea aceasta.
Bineînţeles că în practică nu e uşor, dar măcar ştii pe bune ce poţi face. Pe lângă asta, vorba lui Augustin, nici nu ştim ce-şi spun sufletul şi Dumnezeu:
„există înlăuntrul omului o rugăciune tainică, despre care nici el însuşi nu ştie cum se produce singură, de la sine, în suflet, într-un chip necunoscut şi trezeşte către rugăciune, pe care fiecare o face cum poate şi cum ştie.” (pag. 67)
Mai vin şi alte mici revelaţii: nu doar că singurul lucru ce îl putem oferi lui Dumnezeu e cantitatea rugii, ci acesta e şi modul cel mai simplu şi cel mai sigur de a lupta cu ispita şi cu viciul:
„dacă nu ai puterea trebuinciosă unei înfrânări şi unei nevoinţe lucrătoare, atunci să ştii că Domnul vrea să te mântuiască prin rugăciune”. (pag. 184)
La care putem adăuga:
„singurul mijloc de mântuire şi de desăvârşire e repetarea deasă a rugăciunii, «oricum s-ar face ea»…” (pag. 189)
Şi nu în ultimul rând mai aflăm că Dumnezeu ne iartă de mai multe ori decât ne cere nouă să iertăm:
„dacă s-ar întâmpla să cazi şi să ajungi chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci îndată către Dumnezeu… Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu, ca să fim vindecaţi şi curăţiţi.” (pag. 210)
Şi nicidecum judecaţi, completez eu pentru a sublinia şi mai insistent ideea.
Am înşirat aici dintr-o răsuflare atâtea minunăţii pe care le poate face rugăciunea şi cât de multifuncţională este (încât pare aproape neverosimil, mai ales pentru omul postmodern obişnuit cu minciunile servite la orice colţ de… indiferent ce), un joc de copii, ce unora le poate părea ridicol şi absurd. Cine ştie?
În cele din urmă, nici măcar nu ni se mai zice dacă pelerinul o fi ajuns sau nu la Ierusalim, dar ce mai contează? Vorba ’ceea (deşi imaginile sunt mult mai grăitoare):
„– What is Jerusalem worth?
– Nothing. Everything.” (din filmul Kingdom of Heaven)
Asta nu înseamnă că ţelul, produsul finit nu contează şi că doar parcursul merită atenţie. Nicidecum. Doar că ceea ce ai ajuns se poate să fie diferit de ceea ce credeai că vei ajunge.
Notă: Există două liste – una din Biblie, alta din Filocalie – în carte ce conţin texte de citit în vederea aprofundării subiectului. Le adaug aici pentru potenţialii interesaţi.
Din Biblie:
1. Marcu 6:5-9 – pregătirea pentru rugăciune.
2. Marcu 6:9-14 – ce cuvinte trebuie spuse în rugăciune.
3. Marcu 6:14-15 – condiţia ca rugăciunea să funcţioneze.
4. Marcu 7: 7-12 – chezăşia izbânzii.
5. Marcu 14:32-40, Luca 11:1-14, Luca 18:1, 15 – repetarea rugăciunii.
6. Ioan 5:25, Ioan 15:4-8, Ioan 16: 23-25 – rugăciunea lăuntrică.
7. Faptele apostolilor 4:31, Faptele apostolilor 16:25-26 – primii creştini.
8. Iacov 5:13-16 – nevoia de rugăciune.
9. Iuda 1:20-21, Romani 8:26 – ajutorul Duhului Sfânt.
10. Filipeni 4:6-8 – nevoia de linişte în rugăciune.
11. 1 Tesaloniceni 5:17 – rugăciunea neîncetată.
12. 1 Timotei 2:1-5 – rugăciunea pentru alţii.
Din Filocalie:
1. Scrisoarea lui Nichifor Monahul (vol. 7).
2. Cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, afară de unele capitole scurte (vol. 7).
3. Sfântul Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri ale rugăciunii şi cuvântul despre credinţă (vol. 8).
4. Cartea Sfinţilor Calist şi Ignatie (vol. 8).
Excelentă recenzia, felicitări! Aproape că nu mai are rost să cumperi cartea, dezavantajată prin stil…
Mic comentariu:
„…există acţiuni cu valoare obiectivă. Indiferent de resortul interior – care e subiectiv şi deci perisabil – cu care le săvârşeşti, prin faptul de a fi bune în sine, ele te îndreaptă spre Bine, transformând şi motivaţia.”
Probabil asta spera şi Cain ducându-se spre altar, dar unora nu le iese totul chiar aşa de simplu!
Eu fac doar o observație… „tehnică” (o las pe Claudia să intervină mai mult dacă vrea): pe Cain nu altarul l-a „stricat”, ci ceea ce a urmat după aceea. Și nu faptul că a adus o jertfă, ci faptul că a început să facă comparații. Plus că se putea opri oricând de la fapta cea rea…
Muţumesc de apreciere. Consider şi partea cu „aproape nu mai are rost să cumperi cartea” ca făcând parte din apreciere. Aşa că nu mă apuc să o dezbat. Altfel aş contrazice-o 🙂
La partea despre Cain nu am nimic de adăugat. Dar insist pe partea cu binele obiectiv din cauză că, în mediul evanghelic, se insistă mult pe ce simţi, pe intenţie, pe „conştiinţa curată” şi nu atât pe fapta în sine. Iar asta poate scuza multe rele prin scuza (că argument nu se poate numi): „am conştiinţa împăcată”.
Iar pericolul ce cred că decurge de aici este că ajungem să ne fim nouă înşine repere ultime.
Şi mai am de comentat la: „dar unora nu le iese totul chiar aşa de simplu!” În fapt, nu e simplu deloc! Dimpotrivă, varianta cu autojustificarea cere mai puţin efort! 😉
Mie imi pare ca usoara disputa privind „sacralitatea” faptelor e generata de vechea teama a unora ca i s-ar fura astfel crestinismului „dreptul de autor” asupra moralei autentice.
Daca actiunile au valoare obiectiva ele nu mai au nevoie de validare din afara omului, ar spune acestia.Si ne intoarcem la ce spune Claudia cu a fi repere noua insine numai ca de data asta valabil pentru tabara adversa.
De aici la „toate drumurile duc la Roma” nu mai e decat un pas.
Sa mai mentionez ca nu fac parte din niciuna din tabere? It doesn’t matter 🙂
Daţi-mi voie să profit sobru de atmosfera de cafenea literară evanghelică (credeţi-mă, e tot o apreciere+pozitivă), în care orice întrebare stupidă se poate transforma într-un haiku ratat, pentru a vă pune o problemă care mă obsedează, şi care se leagă de ce discutam. Anume, ce înseamnă să mâncăm trupul Mântuitorului şi să bem sângele Lui? Nu ca sens, ca algoritm, vă rog.
Sam,
Nu sunt sigură că am înţeles ce aţi vrut să spuneţi, dar răspund la ce mi se pare mie că aţi spus 😉 (aşteptând totodată lămuriri şi să fiu contrazisă).
S-a putea să fi greşit eu împărţind lucrurile atât de drastic în două categorii. Dar nu e vorba de unii care fac aşa şi de alţii care fac invers. Voiam doar să pun în contrast două modalităţi de raportare la faptele bune, iar asta dintr-o revoltă faţă de ce am trăit (ca să folosesc o exprimare mai blândă), plus ce am descoperit la S. Weil.
Weil nu consideră că toate acţiunile au valoare obiectivă, dar – şi asta o spun şi Părinţii Bisericii – că există un bine obiectiv şi, deci, fapte bune în sine, care ajută dacă le faci indiferent ce simţi faţă în raport cu ele într-un moment sau altul. Dau un exemplu destul de… 😛 : dacă ştii că e un lucru bun să ajuţi o babă să treacă strada, rămâne un lucru bun, indiferent dacă o ajuţi din cauză că vrei să fii remarcat de oamenii din jur, sau că ţi-e milă de ea, sau că te enervează că se mişcă încet.
Şi dacă perseverăm în facerea acestor lucruri bune – spune Simone Weil – asta va schimba şi motivaţia interioară vizavi de ele. Dar – şi aici intervine obiectivitatea – nu eu decid care sunt acele lucruri cu valoare bună, ci le caut în altă parte, în Scripturi, în Tradiţie etc.
Dacă am dat pe lângă cu răspunsul meu, nu-i bai… că poate citesc şi alţii mai nelămuriţi, aşa ca mine 😉
Agnusstick,
Continui şi eu în acelaşi spirit sobru… 😉 Nu-i niciun bai că discutăm pornind de la o „întrebare stupidă” sau una deşteaptă, câtă vreme cineva mai discută poate foloseşte cuiva. Ce e stupid pentru mine, se poate ca pentru altul să fie o problemă reală. Mie îmi foloseşte pentru a-mi lămuri ce cred, de exemplu. Întrebările stupide sau nestupide nu sunt dintre acţiunile cu valoare obiectivă, ca să rămân în acelaşi ton :)))
La întrebarea dvs. din urmă nu ştiu să răspund, că nu am înţeles-o. Aşa că las pe alţii… 🙂
O, cum să nu aibe valoare obiectivă întrebările de tot felul (chiar şi cele ironic-retorice)! Păi exteriorizează o atitudine (văzută static) şi o postură (văzută dinamic, ceva spre care te îndrepţi sau calea pe care ai ales-o), aşa cum face orice gest sau faptă. Sunt eu păzitorul fratelui meu?
Se speculează foarte mult în predici care a fost greşeala lui Cain ce L-a făcut pe Dumnezeu să nu privească cu plăcere la jertfa lui din roadele pământului. Nu prea văd nimic greşit în actul ritualic – din moment ce era plugar, de ce ar fi adus jertfă ceva cu sânge cald (sigur, putea face troc cu Abel, dar nu se ştie dacă acesta i-ar fi dat din oile întâi născute – probabil îl costa şi aşa destul de mult să le sacrifice pentru el), şi care ar fi echivalentul în masă verde al unui miel înjunghiat? Ce l-ar fi costat la fel de mult pe Cain, poate ofranda din seminţele pentru recolta viitoare? Nu se spune nici că ar fi adus numai ce era mai mic, mai pătat, mai ofilit, mai fad – dar se poate gândi şi asta, dat fiind caracterul hidos al lui Cain. Oricum, poate că a bifat pur şi simplu ritualul şi gata. Dar Dumnezeu i l-a invalidat, chiar dacă era fără cusur. Culmea este că îi spune că eşti bine primit doar dacă FACI BINE (nu doar dacă faci bine ceea ce faci, inclusiv ritualurile), iar dacă faci rău, chiar fără să-ţi dai seama şi deci nu încă în păcat, poţi atrage păcatul şi răzvrătirea asupra ta, deci nu se mai garantează felul în care vei fi primit (planează suspansul…), nici chiar dacă reuşeşti să te stăpâneşti. Se prefigurează porunca a X-a… Dar nu era mai educativ pentru viitorii creştini actualmente evanghelici să ni se spună că Abel a greşit-o rău de tot cu ritualul, dar avea un suflet atât de curat încât Dumnezeu…? Stupid question…
Îmi pare rău că nu aţi înţeles întrebarea, dar nu e totul pierdut. Un răspuns la ea s-a dat prin transsubstanţiere ataşată ritualului euharistic. Mă întreb dacă acesta este răspunsul corect, şi dacă răspunsul corect chiar poate include vreo urmă de ritual pe undeva.
Mă bag (iar) și eu în vorbă puțin. Când se vorbește despre lucruri bune în sine, nu știu dacă ne referim la ritualuri. Acolo, marele preot trebuia să fie fără eroare, altfel ieșea – după cum zic unii – tras de frânghie din Sfânta Sfintelor. Ritualul de un anumit nivel nu are ce căuta în mâinile oricui (dar și aici, creștinismul are excepții).
Cred că faptele obiectiv bune țin de virtute, de acele acțiuni pe care, dacă perseverezi a le face, te transformi în timp, în măsura în care ești conștient de ceea ce faci. Cei care discută despre discipline spirituale și despre virtuți spirituale (nu prea e cazul printre evanghelici) spun că nu trebuie să aștepți să faci o faptă bună până când o săvârșești cu motivație absolut altruistă sau pură. Dacă trebuie, invocăm și un verset (parafrazat): cine poate face un bine, dar nu-l face, săvârșește un păcat. Aici nu intră riturile, unde responsabilitatea devine de alt rang deja. Tocmai de aceea sunt învestiți doar unii cu această onoare. Orice ar spune corul baptisto-penticostalo-etc… și ei au o preoție funcțională care se distinge net de restul comunităților. Diferența e că a lor n-are odăjdii și nu-și recunoaște existența. Dar ia să încerce vreun enoriaș să dea Cina Domnului…
S. Weil nu afirmă că există fapte bune în sine, ci, la cum înțeleg eu, e dintre cei care recunosc asta. Citeam o carte a lui Eco despre cum era percepută frumusețea în Evul Mediu și e clar că oamenii credeau în frumosul obiectiv. La fel și într-un bine obiectiv. Ca să-i răspund și lui Sam (sau mă rog, să ating problema ridicată de el): odată admis că există un bine în sine, obiectiv și transcendent, care e DAT, se ajunge la a admite că e dat de către CINEVA, deci validarea este absolut necesară din afara omului. De fapt, existența binelui obiectiv coincide cu o validare a lui exterioară omului. Altfel rămâne o chestie conjuncturală, un bine hotărât de comun acord, prin vot democratic, care subminează ideea de bine obiectiv: aceasta ar fi un bine convenit, desemnat, ales, învestit cu această calitate de către o majoritate de subiectivități. Pe când medievalul se străduia să „recunoască” frumosul, binele, adevărul, nu să-l definească.
Domnule Stanciu, ar fi chiar culmea să nu vă băgaţi în vorbă, mulţumim chiar! Făcusem legătura cu ritualurile aplicate indivizilor din turmă, nu din perspectiva celor ordinaţi, pentru că (mai ales în bisericile istorice, dar parcă văd unele semne şi pe la baptiştii vest-nord-vestici) se acordă actului în sine de a primi euharistia puteri esenţiale în direcţia mântuirii.
Răspunde „domnul Stanciu” 😉
Nu știu unde mă situez cu precizie, dar cred că împărtășania e mai mult decât un simbol precum la evanghelici (de variantele mai denaturate nici nu are rost să vorbesc). Din moment ce Pavel vorbește cu atâta seriozitate de acest eveniment al bisericilor locale, cred că e suficient de important și are implicații pe care (ce bine!) nu le putem pricepe în întregime.
Atâta că, deși m-am străduit, am cercetat, am ascultat cu atenție, nu prea am priceput care sunt condițiile în care, într-o biserică evnghelică, se poate împărtăși un membru care îndeplinește toate condițiile „legale” (botez, membralitate, fără abateri disciplinare etc.). Nu prea știe nimeni, ca să fiu mai specific, cum să explice acel „fiecare să se cerceteze pe sine însuși”…
[…] Rugăciunea neîncetată […]