Titlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei
Recenzie de Claudia Dudaș
Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.
N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.
Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:
„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)
Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.
Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:
„Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.
După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:
„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 ) (mai mult…)
Scriptorie 