Titlu: Tăcere
Titlul original: 沈黙 Chinmoku
Autor: Shusaku Endo
Traducător: Florentina Toma
Localitate: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
Nr. de pagini: 336
ISBN: 978-973-46-1109-6
Preț: 9,99 lei
Recenzie de Teofil Stanciu
Te lepezi de credință pentru ca să salvezi viețile unor confrați?
Sub această întrebare ar putea fi așezată, din punct de vedere religios, miza cărții lui Shusaku Endo. Personajul principal este preotul portughez Sebastião Rodriguez care pornește, împreună cu încă doi tovarăși, să descopere adevărul despre dascălul lor – teolog strălucit, om de mare credință și misionar în Japonia – Cristóvão Ferreira. Acest Ferreira a și existat în realitate, de altfel. Misionar iezuit din secolul XVII, a fost torturat de japonezi și s-a dezis de credința creștină, intrând într-o mănăstire budistă și luând un nume japonez. A fost cel mai cunoscut dintre preoții apostați din Japonia.
Dintre cei trei temerari, doar doi ajung cu mare dificultate, prin 1638, în arhipelagul nipon, acostând în apropierea orașului Nagasaki, unde își avea reședința unul dintre cei mai temuți persecutori ai creștinilor, guvernatorul Inoue.
Siliți de împrejurările potrivnice, Rodriguez și Galupe se despart, după ce petrec o bună perioadă de timp într-o colibă ascunsă în coasta muntelui, unde erau aprovizionați de țăranii creștini dintr-un sătuc, pe care-i spovedeau și cărora le predicau.
Acest roman seamănă bine ca atmosferă și ca fir epic cu Puterea și gloria al lui Graham Greene. Mai există un personaj Kichijirō, care aduce destul de mult cu Kilo Kilonides, din Quo vadis, însă mai laș și mai puțin abil. Așa că narațiunea mi-a dat pe alocuri impresia de déjà vu.
Primele capitole sunt sub forma unor scrisori adresate de către Rodriguez superiorilor din Portugalia. Pe măsură ce înaintăm în substanța narativă, dispoziția exaltată și idealistă a preotului se transformă în contactul cu realitatea de la fața locului. În acest punct, cei care nu vor să afle dezondământul, ar fi bine să se oprească, fiindcă, pentru a putea discuta miza cărții, e musai să facem trimitere și la final.
După despărțirea celor doi tovarăși de misiune, cititorul rămâne în compania lui Rodrigeuz care, cu complicitatea lui Kichijirō este capturat în scurt timp de către autorități. Ținut multă vreme în captivitate, samuraii și guvernatorul încearcă să-i înfrângă rezistența, însă tânărul preot se menține destul de dârz pe poziții.
Toate caznele la care e supus – nu chiar atât de atroce pe cât se așteptase – preotul le compară cu „drumul crucii” lui Cristos, găsind mereu încurajare și mângâiere în suferința „bărbatului aceluia”, cum îl numește el.
Mintea îi e măcinată totuși permanent de întrebări care toate vizează misterioasa tăcere a lui Dumnezeu. Află despre mijloacele de tortură folosite de japonezi împotriva tuturor creștinilor, este el însuși martor al unor schinguiri, vede oameni uciși pentru că nu se leapădă de Cristos și nu sunt dispuși să calce în picioare icoanele. Și nu înțelege nicicum de ce, vreme de decenii întregi, Dumnezeu nu iese din muțenia lui apăsătoare.
Acest conflict interior se proiectează pe fundalul conflictului penibil – în context – dintre catolicii portughezi și proaspăt născuții protestanți olandezi, dispuși să se vândă reciproc pentru a intra în grațiile negustorilor din Țara Soarelui Răsare.
Punctul culminant al cărții îl constituie momentul în care preotul Rodriguez este pus să aleagă între a se lepăda – „de formă”, după cum insistă tălmaciul și guvernatorul – de credința sa pentru a-i izbăvi de la moarte pe trei creștini japonezi, spânzurați cu capul în jos.
Pus să aleagă între veșnicia sufletului său și viața unor ființe umane, preotul decide să calce pe icoane – acesta era ritualul care consfințea apostazia formală.
În acele clipe de grea cumpănă, preotul aude în sufletul său șoapta lui Cristos care îl îndeamnă:
Poți să calci! Poți să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poți să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni și mi-am dus crucea ca să împărtășesc durerea voastră. (p. 292)
Totodată, prelatul se identifică în rușinea de care are parte cu „Răstignitul”, care a îndurat umilințe peste umilințe de dragul oamenilor. Această mângâiere este însă de scurtă durată, fiindcă nu peste mult timp personajul este nevoit să se confrunte cu sine și să se cerceteze dacă nu cumva folosește aceste idei ca să se amăgească singur. Ca să-și ușureze povara conștiinței.
Ca mai mereu în asemenea chestiuni, nu se poate da un răspuns definitiv și tranșant. În orice caz, abia acum reușește tânărul preot să înțeleagă vorba adresată lui Iuda de către Mântuitorul: „Ce ai de făcut, fă repede”. Dacă la un moment dat ajunsese să creadă că încărcătura acestor cuvinte era acuzatoare, o predestinare spre osândă, în clipa când trebuie să calce icoanele pricepe că acele cuvinte au o putere eliberatoare, un sens izbăvitor.
Mai târziu, Rodriguez va fi nevoit să-și ia un nume japonez și să-și ia o soție – umilința supremă pentru cineva care depusese jurământ de castitate. Deși toate semnele exterioare spun altceva, în sufletul său, fostul preot continuă să creadă și să se închine unui Dumnezeu care, acum, arată cu totul altfel pentru el decât înainte.
Galupe, fostul său tovarăș, e scutit de asemenea decizii umilitoare, căci se năpustește în valurile mării pentru a-i izbăvi pe niște creștini japonezi aruncați să se înece și moare odată cu ei. Fără-ndoială că sfârșitul său e mult mai eroic și demn, însă nu tuturor le e dat să aibă aceleași alegeri de făcut.
Într-un anume sens, Galupe scapă mai ieftin, fiindcă își pierde viața de aici pentru a o dobândi pe cea de dincolo, pe când Rodriguez își scoate la mezat eternitatea. Ce etică se aplică unui asemenea gest? Cine e în stare să-l judece? Plus că există în carte sugestia că țăranii japonezi pentru care preotul și-a riscat mântuirea sufletului nici măcar n-ar fi fost cruțați…
Închei cu un citat despre vremuri, oameni și destine:
Așa cum a zis Kichijirō, oamenii nu sunt toți sfinți sau eroi. Dompotrivă, dacă nu s-ar fi născut într-o perioadă de opresiune, atâția creștini nu ar fi fost siliți să aleagă între apostazie și martiriu, ci ar fi dus o viață binecuvântată și plină de credință până în ceasul morții. (p. 133).
http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/08/parintele-arsenie-boca-cum-murit.html
[…] dat și eu cu părerea despre romanul Tăcere, într-o recenzie postată pe Scriptorie. Rate this: Share this:ShareFacebookStumbleUponTwitterRedditDiggEmailLike this:LikeBe the first to […]
[…] Stanciu într-o recenzie pe blogul […]
[…] am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham […]