Titlu: Tulburătoarele descoperiri ale harului
Titlul original: What’s So Amazing About Grace?
Autor: Philip Yancey
Traducător: Anton Horvath
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 252
ISBN: 973-7758-06-4
Preț: 14 RON
Recenzie de Teofil Stanciu
Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.
Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.
Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om, se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.
Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi „de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii „reali”, nu pentru cei „buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.
Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că „oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.
Iertarea se naşte din har
Harul aduce cu sine iertarea. Iertarea este un act voluntar şi activ, ea marchează ieşirea din ciclul învinuirii şi durerii. Beneficiile misterioase ale iertării le resimte în primul rând omul care iartă. Analizând rosturile şi semnificaţiile sacrificiului, René Girard observă că orice violenţă este răzbunată, iar răzbunarea, la rândul ei, cere altă răzbunare, iar din această spirală se iese doar dacă există un „ţap ispăşitor”, o victimă care să nu mai ceară să fie răzbunată. Acest sacrificiu ultim devine astfel punctul final al violenţei şi premisa păcii. Temeiul iertării creştine este iertarea lui Dumnezeu în Cristos – mielul ispăşitor, dacă mi se permite translaţia. Cu toate acestea, harul rămâne un scandal, o nedreptate şi, nu de puţine ori, o imposibilitate. Dar Dumnezeu, cum spune Steinhardt, nu e contabil, ci e boier, oferă cu generozitate. (Diavolul ţine socoteala amănunţită, altfel nici nu ar putea să fie „pârâşul”, e clar că are o memorie foarte precisă a păcatelor înfăptuite de oameni.) Dumnezeul matematic pe care L-a cunoscut autorul în tinereţile lui este o deformare, o caricatură a adevărului.
În lume acţionează două principii fundamentale: al harului şi al înstrăinării de har sau, în termenii pe care îi foloseşte Simone Weil, greautatea (sau gravitaţia) – care trage totul în jos, înclusiv sufletul – şi harul, singura forţă antigravitaţională. Autorul urmăreşte felul în care cele două principii modelează realitatea morală, socială, politică, economică, medicală, culturală. Oriunde există oameni şi forme de organizare socială există şi manifestări ale harului sau ale înstrăinării de har. Relaţiile sunt arealul predilect în care se poate constata prezenţa sau absenţa harului care influenţează fundamental atitudinea şi raportarea la celălalt.
Iertarea este posibilă, chiar dacă foarte dificilă, nu doar între indivizi, ci şi între naţiuni. Unul dintre exemplele notorii este cel al germanilor şi evreilor. De asemenea, etniile se pot ierta, punând capăt masacrelor. Oricine vrea să ierte o poate face, chiar dacă nu i s-au cerut niciodată scuze. Şi oricine doreşte poate deprinde meşteşugul dificil şi inconfortabil al iertării.
Harul şi moravurile publice
Philip Yancey atinge probleme deosebit de sensibile şi disputate. Mulţi dintre creştinii americani (şi nu doar americani!) sunt contrariaţi de declinul moravurilor publice. Şi mulţi dintre ei clamează cu severitate judecata iminentă a lui Dumnezeu. Homosexualii sunt poate cea mai odioasă categorie. Şi autorul se vede obligat să înregistreze manifestări ale creştinilor care par să fi uitat cu desăvârşire de har când militează împotriva drepturilor acestei minorităţi sexuale. Nu mai puţin spinoasă este problema avorturilor. Şi împotriva mamelor care-şi ucid pruncii se dezlănţuie adevărate cruciade care ar vrea să pună imediat în practică dreptatea divină. Toţi „luptătorii” vin cu texte scripturale şi teologii tranşante, vituperând împotriva oricui nu dovedeşte aceeaşi intransigenţă sau încearcă examinări nuanţate.
Dar există şi creştini care, fără să aprobe vreun moment imoralitatea sexuală sau avortul, reuşesc să distingă între păcat şi păcătos, slujind omului. Organizaţii creştine asigură asistenţă mamelor care şi-au ucis pruncii nenăscuţi sau homosexualilor bolnavi de SIDA.
Harul şi politica
Autorul ia în dezbatere apoi un alt subiect fierbinte: relaţia dintre stat şi biserică. Conflictul dintre cele două entităţi rezidă în aceea că una funcţionează exclusiv pe principiul harului, în timp ce cealaltă afirmă legea, deci înstrăinarea de har. Deşi, îndeobşte, cercurcurile evanghelice sunt foarte convinse de nevoia separării celor două instituţii, nu puţini sunt credincioşii care consideră că statul ar trebui să legifereze moralitatea. Iar pentru a obţine restaurarea morală prin acte normative, sunt dispuşi să facă politică sau lobby politic, transformându-se în adevăraţi „exterminatori morali”. Dar acest raţionament s-a dovedit falimentar, de exemplu, în perioada interbelică. Mulţi creştini care deplângeau imoralitatea societăţii au susţinut regimul nazist. Mă gândesc că şi unii ortodocşi fervenţi aveau simpatii legionare, la un moment dat. Dar sunt şi evanghelici pe care i-am auzit regretând regimul comunist pentru că interzicea avortul, homosexualitatea, concubinajul, deci… era mai moral (!?).
Philip Yancey face observaţia, nu foarte comodă, că Isus şi apostolii puteau foarte bine să ia poziţie în foarte multe probleme de interes politic, dar nu făcut-o. Autorul afirmă că biserica ar trebui să se manifeste ca o „conştiinţă a societăţii”, fiind, totodată, o fereastră spre lumea de sus, nu oglindă a lumii de jos. Intimitatea prea mare în relaţia cu statul, susţine Yancey în ton cu bătrânul G. K. Chesterton, face mult rău Bisericii şi mult bine statului:
„E dificil, dacă nu imposibil, să comunici mesajul harului pe coridoarele puterii”.
În ultimă instanţă, harul
„nu converteşte numaidecât o întreagă lume ori societate, însă curăţă, fără îndoială, atmosfera”.
Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.
Cartea este interesantă ca lectură şi datorită referinţelor culturale foarte diverse: de la Dostoievski sau Kierkegaard la Luther şi Gabriel Garcia Marquez; de la Tolstoi sau John Donne, la Shakespeare la laureaţi de Nobel precum Updike şi Fr. Mauriac ori Hemingway (şi relaţia cu familia sa puritană); de la Pascal, C.S. Lewis şi Sf. Augustin la Graham Greene, Teresa de Avila sau Calvin etc. Sunt aduse în discuţie şi filme: Ospăţul Babettei, Forest Gump, Ultimul împărat, Căinţa, Ironweed. Fără a intra în analize profunde, autorul uzează de toate trimiterile pentru a ilustra harul sau absenţa lui în manifestările culturale.
Yancey nu pune limite şi graniţe în ce priveşte manifestările harului demonstrate în acţiunile unor oameni de credinţe şi confesiuni diferite: Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza, preotul catolic Jerzy Popielusko, Marin Luther King Jr., Tony Campolo, F. W. De Klerk, Billy Graham, Millard Fuller (Habitat for Humanity), Chuck Colson (Prison Felowship) sau alţii. Dar există, din nefericire, şi contraexemple precum Calvin, Jerry Falwell, Randall Terry, Ralph Reed.
Merită remarcată traducerea, făcută într-o limbă română elegantă şi cursivă. Nu se resimt în lectură nici frazarea cu specific anglo-saxon, nici calchierile forţate care dau bătăi de cap unui număr nu foarte mic de traducători din zona editurilor evanghelice. Domnul Anton Horvat merită, cred eu, aprecieri pentru felul inspirat în care facilitează accesul românilor la acest text. Mai trebuie adăugat şi faptul că, la final, traducătorul propune o versiune nouă a foarte cunoscutului imn creştin Măreţul har, compus de John Newton. Mai apropiată de textul original, această varianta dovedeşte remarcabile calităţi stilistice.
Notă: Textul a fost „mutat” de aici.
„Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.”
Vă rog să nu vă supăraţi, dar cer o clarificare aici, pentru că mi se pare că lipseşte ceva din enunţul poruncii fundamentale: asta e o părere a lui Yancey, clar exprimată, sau este extrasă indirect din text de către dumneavoastră? (Ca să nu par fundamentalist, căci sunt, dar într-un anumit sens neangajant la completarea formularelor de credinţă adevărată, nu vă mai întreb dacă enunţul vă aparţine şi este desprins de cartea comentată – ceea ce m-ar mira.) Pentru claritate, lipseşte iubirea de Dumnezeu, (semnificativ? cumulativ?) mai înaintea aproapelui.
Mulţumesc
Daca as lua doar exemplul cu prostituata as spune ca omul simplu, omul preocupat de morala practica si nu de justificarea ei prin ratiuni superioare, nu poate „vedea” pe Dumnezeu decat prin aproapele. Femeia respectiva se pare ca vedea altceva privind spre aproapele din biserici.
Dar daca pui problema din punct de vedere al unui supervisor insarcinat cu acuratetea „slovei” atunci da se impune precizarea ca iubirea aproapelui are ca model cea a lui Dumnezeu pentru tine.
Problemele apar cand se foloseste expresia „iubirea de Dumnezeu” pentru ca aici se deschid larg portile pentru „un om = o interpretare” legat de „cum” stii ca-l iubesti pe Dumnezeu. Urmarea cea ma probabila cred ca e cea de care pomeneste Isus : tot ce am e inchinat Domnului asa ca, sorry nu te pot ajuta
Sam, poate nu are importanţă, dar exemplul respectiv este contestat de unii, pe motiv că nu apare în manuscrisele cele mai vechi. Acurateţea cu care redăm slova nu are importanţă atât de mare ca acurateţea cu care aplicăm ce am înţeles din ea. Dacă Ph.Y. omite o slovă dar o aplică, este perfect, dar a pune slove sau concluzii parţiale într-o carte nu e chiar indiferent, mai ales în contextul acestei cărţi, în care toată tensiunea se construieşte între fundamentalism şi o alternativă la el, pe care unii s-ar putea să o şi ia ca model. Nu cred că o alternativă la fundamentalism ar fi să privim către Dumnezeu numai şi numai prin oameni. E destul de rău să operăm polarizări de genul fundamentalismului, dar de ce să-l contracarăm cu polarizări de sens opus, şi nu cu ceva întreg şi echilibrat? Ceea ce spui tu în prima frază poţi auzi şi la atei – nu e o acuză, ar trebui să ne putem pune în pielea aproapelui nostru, altfel cum am putea să-l înţelegem, darămite să-l mai şi iubim? A doua ta frază e puţin nedreaptă faţă de iudeii care dovedeau atât de mult zel (de fapt îndreptat împotriva lui Isus, nu neapărat a femeii), pentru că mă îndoiesc foarte puternic de o astfel de motivaţie a adulterului, plus că femeia nu pare să fi deplâns faptul că nu se putea opri din păcat din cauza cuiva din „biserică”.
Sam, nu vreau să te supăr! Văd că azi ai o zi mai specială… Peace? Nu-mi place să fiu supervizor, îmi place să fiu manipulant!
sa fiu sincer ma supara azi birocratia (este si aici din asta mai ales de cand guvernul face economii angajand pentru salarii mici stranieri ca noi)
la subiect:
sunt de acord cu tine in teorie si nu la tine ma refeream cand am zis de supervisor ci in general. E o confuzie des intalnita cand folosesc (era sa spun folosesti) persoana a 2-a
poate stii totusi ca nu ma dau in vant dupa acuratete ci-mi place sa-mi bata vantul prin plete (prin chelie mai exact)
Imi place talentul tau de a sapa dupa detalii. In cazul de fata m-a disturbat ideea ca ar trebui sa fiu (fii, fim) atent la ce spunem ca s-ar putea sa-i modelam pe altii. De acord ca tot ce facem afecteaza si pe altii dar asta e doar unul din efectele necontrolabile. Nu poti sa fii altceva decat esti. Decat daca esti vorba ta manipulator 🙂
Sa spun doar ceea ce cred eu ca „zideste” pe altii? Daca as fi Mafalda sa ghicesc ce portiune de zid le lipseste cititorilor unei carti, atunci da, cu placere.
one more,
Peace 🙂
Sa-l lasam totusi pe Teofil sa zica macar buna ziua ca sa nu ne ceara sa comandam ceva de aici daca tot ne-am asezat la masa 🙂
Ei, dați-i ’nainte, că nu-i musai să fiu eu de față. D-aia am și îngăduit comentariile libere de moderare.
Cât privește afirmația împricinată, ea trebuie văzută în contextul mai larg al textului meu. Nu degeaba se află în paragraful despre stat. După ce pornește de la ideea de iertare, posibilă numai datorită iubirii lui Dumnezeu și iubirii de Dumnezeu, se ajunge și aici.
Afirmația nu e de găsit (din câte îmi amintesc) ca atare în scrierea lui Yancey. Dar se citește printre rânduri. În deplin acord cu cealaltă, care era reclamată datorită absenței.
Când el spune: „La drept vorbind, în prietenia noastră harul pare să lucreze mai degrabă în Mel decât în mine” – unde Mel e un prieten care s-a declarat la un moment dat homosexual – cred că e multă iubire de oameni. Iar acest tip de iubire, care nu ignoră păcatul, dar prețuiește și iartă păcătosul nu poate veni, cred eu, de altundeva decât de la Dumnezeu.
E foarte clar în carte că Yancey nu propune un dezmăț moral de dragul iertării necondiționate. Nici un subtil dezmăț teologic care să atenueze definiția păcatului. Dar se delimitează clar totodată de „exterminatorii morali” care propun, cu ecouri vetero-testamentale, exigență morală crescută. „Nu trebuie să ne apropiem de Dumnezeu pe calea vreunei scări ierarhice cu teama că nu suntem îndeajuns de curați” (Ph.Y.)
Mai trebuie să fac o precizare metodologică. Am scris recenzia asta (sau ce o fi) în urmă cu aproape doi ani și pentru o chestie specifică (Confesionala lui Alin Cristea). Nu m-am gândit atunci să vin cu mai multe citate și poate că rău am făcut. Acum n-am mai îmbunătățit-o. De altă parte, știu că avem și eu un năduf, iar asta cred că s-a simțit și a afectat rezultatul final. D-aia trebuie să precizez că autorul nu se simte în niciun fel superior celor pe care îi critică, nu impune o dictatură a noii ordini, însă nu se sfiește să pledeze pentru sinceritate, pentru demascarea legalismului care, în opinia lui, e boala de care sufereau fariseii.
PS: Dacă vreunul aveți cartea la îndemână, chiar m-ar intersa o recenzie dintr-un alt unghi, mai critic (eventual), fiindcă eu, recunosc, am descoperit-o cu încântare și plăcere, așa că simțeam nevoia să o laud la cât mai mulți, poate se prinde ceva de ei…
Mulţumesc, sunt pe deplin satisfăcut de răspunsul dumneavoastră, pe care îl anticipasem din restul recenziei. Dar am vrut să stârnesc o mică discuţie, tocmai pentru că există destulă lume care nu vede cu ochi buni o abordare precum cea a lui Ph. Y. Pentru exemplificare, comentariile la http://danutm.wordpress.com/2009/03/18/zvon-philip-yancey-in-romania/, unde Dan Harabulă spune că este de părere că Y. este un teolog mediocru (btw, dl. Mănăstireanu a uitat să ştergă comentariul respectiv, sper că nu se va interpreta referinţa mea ca o pâră întru aplicarea pedepsei). Şi eu sunt de părere că iertarea şi iubirea aproapelui sunt imposibile fără har, dar tot de la Dumnezeu, cu destule argumente alta voce, pare să vină şi atitudinea intransigentă, radicală, contra păcatului. Bietul păcătos mai este din când în când trecut cu vederea de toată lumea, sau mai degrabă abstractizat, pentru că nici iubirea nu are randament 100% când greşitorul se află în raza de contact fizic şi vizual.
Deci, pentru o recenzie mai critică, avem la cine apela, numai să fie DH de acord. Dar clarificările dumneavoastră ajută deja destul de mult pentru moderarea poziţiilor.
Sam, nu se pune problema să fii tot timpul atent pe cine şi cum influenţezi (primul pe listă este totdeauna chiar cel care articulează ceva, clarificându-şi sau poate încâlcindu-şi ideile), pentru că rezultatul ar fi o tăcere cam grea, deloc folositoare cred. Doream doar să înţeleg mai bine recenzia căzută pe o zonă delicată a „conştiinţei colective”, şi respectiva omisiune era doar un pretext, nu un proces de intenţie.