Lumea creștină a machiavelismului relativ

Titlu: Cartea împărtăşirii
Autor: Nicolae Steinhardt
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Biblioteca Aspostrof
Anul apariţiei: 1995
Nr. de pagini: 156
ISBN: 973-96825-3-7

Recenzie de Teofil Stanciu

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă ersonajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

Protestantism şi libertate individuală

Titlu: Frica de libertate
Titlul original: The Fear of Freedom
Autor: Erich Fromm
Traducător: Magdalena Măringuţ
Localitate: Bucureşti
Editura: Universitas (imprint Teora)
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 256
ISBN: 973-601-402-9

Recenzie de Teofil Stanciu

Pentru unii creştini protestanţi (sau neoprotestanţi), lucrurile pe care le spune Fromm despre protestantism s-ar putea să fie mai greu digerabile. Chiar suspectându-l însă de interese meschine sau de intenţii calomnioase la adresa lui Luther şi a urmaşilor săi, cred că merită totuşi atenţie măcar pentru că aduce o perspectivă critică asupra mişcării. Ceea ce înseamnă că scoate în evidenţă vulnerabilităţile, defectele, riscurile, sporind astfel înţelegerea propriilor rădăcini. Iar asta n-are cum să fie rău.

Trebuie spus dintru început că autorul exclude orice cauzalităţi metafizice, preferând să lucreze cu date observabile, verificabile şi cât de cât cuantificabile. Adicătelea într-un spirit cât mai ştiinţific cu putinţă. Recurge astfel la mărturii istorice, la achiziţiile psihologiei moderne, la studii şi informaţii rezultate pe urma unor cercetări. Nu investighează transcendentul şi nici nu ia în calcul decât consecinţele pe care transformările de mentalitate le-au avut în psihologia socială a societăţii protestante.

Erich Fromm este un neamţ din şcoala psihanalistă (de văzut, pentru interesaţi, felul în care se delimitează de Freud – pag. 242-247), care a scris cartea de faţă în 1941, în limba engleză, refugiat fiind în SUA din calea guvernului nazist. De fapt, ascensiunea lui Hitler şi sprijinul pe care i l-a dat muncitorimea germană – ce părea, până atunci, foarte orientată către stânga socialistă – l-au determinat să întreprindă această cercetare. Iată, aşadar, o alăturare destul de incitantă, dacă nu revoltătoare: Reformă şi nazism.

Să începem cu începutul, mai precis cu „capii” Reformei, despre care autorul spune că sunt, ca persoane:

„printre cei mai ranchiunoşi dintre marile figuri ale istoriei şi, cu siguranţă, dintre conducătorii religioşi”,

consecinţa fiind că:

„doctrinele lor erau colorate de această ostilitate şi nu puteau face apel decât la un grup stimulat el însuşi de o ostilitate puternică, refulată” (pag. 87).

Dar să-i lăsăm puţin pe ei şi să vedem cam care era situaţia pe când încă nu exista ideea de individ, adică în Evul Mediu. Din punct de vedere economic, nu exista concurenţă reală, nu se instalaseră încă regulile pieţei de capital. De fapt, comerţul era socotit legitim, însă

„este o afacere periculoasă. Omul trebuie să fie sigur că se ocupă de asta pentru beneficiul public şi că profitul de care beneficiază nu este mai mare decât răsplata pentru munca sa.” (R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, citat la pag. 54-55).

Pe lângă asta, erau repetate insistent îndemnurile de a împărţi câştigurile cu săracii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Calvin, pentru care săracii

Despre Liturghia primelor trei veacuri

Titlu: Istoria Liturghiei în primele trei veacuri
Autor: Petre Vintilescu
Localitate: București
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2001
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-569-475-1
Prețul: 7.65 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Cartea preotului Petre Vintilescu este interesantă din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că se referă la o perioadă despre care informaţiile sunt relativ sărace. Apoi pentru că valorifică o bibliografie ce depăşeşte graniţele Ortodoxiei Răsăritene. Iar asta se întâmpla în anii ’20.

Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel în domeniu, pot să apreciez doar atitudinea şi spiritul lucrării, iar nu valoarea contribuţiilor şi acurateţea informaţiilor. Însă faptul că autorul citează şi dialoghează în lucrarea sa cu autori catolici, protestanţi sau anglicani, că foloseşte lucrări scrise în engleză, franceză şi germană (pe lângă sursele directe în greacă şi latină) poate fi apreciat şi de către un mirean cât de cât cunoscător de teologie.

Când am văzut o carte despre istoria Liturghiei scrisă de un român, recunosc că am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat în surpriză, constatând că nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelică (pentru amănunte bio-bibliografice, vezi aici). La finalul lecturii, am fost încântat că Editura Nemira s-a ocupat să repună în circulaţie această scriere. Probabil, mă gândesc, vor mai fi şi alte asemenea cărţi care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.

Istoria Liturghiei… urmăreşte modul în care s-a fixat şi definitivat formula liturgică pe care Biserica de Răsărit o practică până în prezent. Cercetarea începe de la sinagogă şi de la ritul iudaic de închinare. Iar ipoteza autorului, susţinută cu mai multe argumente, este că ritualul creştin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (există similarităţi identificabile chiar şi până astăzi între cele două rituri). Dar existau şi diferenţe fundamentale, venite tocmai din dorinţa de a trasa o disctincţie vizibilă între unii şi alţii. Două dintre deosebirile semnificative au fost renunţarea la sâmbătă în favoarea duminicii (fiindcă duminica a înviat Christos) şi înlocuirea ritualului pascal cu ritualul euharistic.

Cum să nu ne pierdem din cauza mesajelor regăsite

Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON

Recenzie de Agnusstick

Mesajul pierdut al lui Isus a fost regăsit!

Steve Chalke şi Alan Mann (nu se ştie în ce proporţie fiecare) au făcut acest anunţ acum vreo 4 ani. E chiar reconfortant să vezi că există domenii în care România are o întârziere de doar 4 ani… La noi discuţia (scandalul?) pe marginea cărţii respective de-abia se încinge, pe când pe aiurea încă nu s-a stins complet.

MesajUL, da, autorii (adică mai bine zic şi eu Steve, că toată lumea cu el se ceartă oricum) sunt de părere că ar trebui să existe UN mesaj principal, esenţial, ca un slogan din care să derive toate consecinţele învăţăturii şi activităţii lui Isus pe această lume. Acest mesaj „master” a fost cândva cunoscut (altfel nu i-ar mai zice pierdut). Steve nu ne spune de către cine şi când, aşa că putem face speculaţii la liber. Apoi s-a pierdut, dar aici ni se sugerează că vina principală o poartă oameni precum Augustin şi Toma de Aquino, după care s-au luat generaţii întregi de teologi şi predicatori (unii, probabil, în mod incoştient). Cert e că Biserica, biserica, bisericile şi creştinii în general au eşuat lamentabil, pentru că starea actuală a lumii şi starea interioară a indivizilor nu este după dorinţa lui Isus, nu se conformează mesajului Său.

Trist, dar posibil să fie şi adevărat. Totuşi, vorba lui Pilat, ce este Adevărul? Nu este, desigur, doar o statistică, din care am putea afla un procent de creştini nemulţumiţi de ei înşişi, de biserica lor, de efectul credinţei acestora asupra societăţii şi a relaţiilor interumane ş.a.m.d. Steve dă doar nişte exemple, nişte cazuri izolate de astfel de nemulţumiri – desigur cunoaşte multe altele –, dar fundamentează premisa demersului său pe acest eşec: mesajul corect fie nu a fost înţeles niciodată de lumea creştină, fie s-a alterat deplorabil, pentru că nu a produs efectele aşteptate. Iar asta într-adevăr se vede, nu trebuie demonstrat prea riguros, şi degradarea se accelerează în acelaşi ritm apocaliptic cu încălzirea globală. Mulţi probabil că ar contesta această premisă – nu mă număr printre ei totdeauna.

O accept (şi) când mă gândesc la faptul că ar trebui să ne recunoască lumea după iubirea frăţească, după slujirea reciprocă, aşa cum a spus Isus. Acestea ar trebui, în mod normal, să aibe efecte minunate asupra societăţii, ceva apropiat de Utopia, de diversele utopii care au eşuat rând pe rând. Totuşi, acest mesaj imbricat, poate auxiliar, pe care Steve nu îl consideră demn de titlul de MESAJUL, este unul foarte clar – nu văd cum ar fi putut fi răstălmăcit sau pierdut – şi mie îmi serveşte pentru fundamentarea premisei.

O accept (şi) când mă gândesc că de fapt pretenţia teologiei de a fiinţa este deşartă – poate că ar trebui să acceptăm că teologia este doar acea omiletică mai riguroasă, mai profundă, mai raţională, mai sistematică şi pluridisciplinară. Să vedem că omiletica inspirată, speculativă, înflăcărată, este inacceptabilă ca teologie dar uneori mult mai aproape de adevăr – dar ce este Adevărul? O persoană… Şi ce altceva ar trebui să-şi propună o teologie, decât să poată hrăni mulţimile, cu ajutorul predicatorilor?

Îmbolnăviţi de o mioară

Titlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali.

Mesia de N.T. Wright

Titlu: Mesia
Titlul original: The Challenge of Jesus
Autor: N.T. Wright
Traducător: Dorin Axente
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 170
ISBN: 978-973-7758-35-4
Preț: 19 RON

Recenzie de Vasile Tomoiagă

Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat cartea dar ştiu că m-a atras s-o citesc de când am văzut-o prima dată, din două motive: auzisem de la unii apologeţi că N. T. Write este printre marii teologi contemporani care a scris despre şi a apărat cu argumente istorice serioase învierea în trup a lui Isus Hristos. Al doilea motiv este unul estetic: coperta. Ştiam despre carte că a apărut la Aqua Forte al cărei director este Voicu Bojan, un bine cunoscut fotograf. Fotografia de pe copertă îi aparţine lui Vasile Dorolţi din grupul 7 zile şi nu pot decât să felicit editura atât pentru inspirata contextualizare a esteticii coperţii cât şi pentru felul armonios în care se îmbină cu titlul: Mesia (în engleză este: The Challenge of Jesus: Rediscovering Who Jesus Was and Is). În felul acesta a fost adusă mai aproape de sufletul românesc o carte de teologie pretenţioasă scrisă de un anglican.

Trebuie să precizez că nici măcar la nivel amator nu sunt preocupat de teologie aşa încât să am la activ lecturi serioase în domeniu. Părerile pe care le am după această lectură trebuie deci înţelese ca venind de la neavizat, dar interesat.

Mesia nu este o carte cu care cititorul evanghelic comun să fie obişnuit. De fapt intuiesc că şi studentului la teologie i s-ar părea destul de nestandard gândirea şi abordarea lui Wright.

Mesia nu este o carte cu care cititorul evanghelic comun să fie obişnuit. De fapt intuiesc că şi studentului la teologie i s-ar părea destul de nestandard gândirea şi abordarea lui Wright. Probabil cel mai confortabil cu lectura acestei cărţi s-ar simţi cei su studii doctorale în teologie, sau amatorii serioşi care au trecut pe la Părinţii Bisericii, Toma Aquinas, Barth, Stăniloae etc.

Scopul autorului este să încerce o reconstrucţie a lui Isus cel istoric, Acel tânăr profet născut şi crescut evreu, care a predicat printre evreii secolului I, care a gândit şi şi-a îndeplinit misiunea în contextul aceleiaşi mari paradigme în care gândeau unii din contemporanii săi. Wright se îndepărtează astfel de interpretările clasice pe care Biserica le-a dat unor pilde şi fapte a lui Isus, dar pentru o miză uriaşă: credibilizare în ochii istoricului serios a acţiunilor lui Isus aşa cum ne-au rămas scrise în evanghelii. Impresia mea este că Wright a intenţionat şi să arunce o frânghie spre lumea teologică liberală pe care aceasta să o poată apuca pentru a ajunge la întregul adevăr istoric despre Cristos.

Autorul tratează în mod serios şi cu respect unele obiecţii ale teologilor liberali, pe care nu îi concediază cu aroganţă ci raţioneză cu ei încercând să le arate “o cale cu mult mai bună” care are atât o puternică bază istorică şi care rămâne în acelaşi timp în perimetrul orthodoxiei. Cartea se încheie cu două capitole despre abordarea misiunii în lumea contemporană postmodernă, valoroase pentru creştinul care îi tratează pe semenii săi cum o face Wright cu teologii liberali, adică cu respect şi preocupare autentică.

Închei cu câteva citate care mi-au plăcut în mod special:

Răspunsul la provocarea postmodernismului nu este să fugim cu lacrimi în ochi înapoi în braţele modernismului. Dimpotrivă, în postmodernism, răspunsul este să fim atenţi la judecata lui Dumnezeu peste nebuniile şi carenţele veacului, peste aroganţa absolută şi egoistă a modernismului şi să privim, să ne rugăm şi să contribuim cu tot ce putem la învierea în noua lume a lui Dumnezeu şi la tot ce va urma.

Cât timp va mai trebui să treacă până vom învăţa că datoria noastră ca şi creştini este să fim în prima linie a construirii lumii postmoderne?

Mărturia creştină înseamnă să fii în Hristos, în Duhul, prin locuri unde lumea este în suferinţă, pentru ca dragostea vindecătoare a lui Dumnezeu să poată fi adusă şi răspândită prin acele locuri.

Spun împreună cu Tom Wright: Aşa să ne-ajute Dumnezeu.

Textul integral al recenziei poate fi citit și aici.

Critica criticii

Comentariu de Teofil Stanciu

Am citit textul critic al lui Florin Moţiu (aşa cum văd că au făcut și alții). Cred că merită apreciat efortul pe care îl face să descrie şi să combată (pe 25 de pagini) ceea ce el numeşte, din câte am înţeles, un „nou liberalism”. Mi-am dat seama cu această ocazie că am intrat, involuntar, într-o dispută care nu mă interesează în detaliile ei şi pe care nu am resursele fizice s-o evaluez sau să mi-o descâlcesc în toate amănuntele ei dezagreabile.

Se repetă insistent, în debutul recenziei, că mesajul Bibliei este unul clar, simplu de înţeles. Acesta pare să fie unul dintre argumentele forte în disputa cu Emerging Chrurch, Chalke, N.T. Wright şi alţii. Dar acest tip de argument se invalidează prin aceea că tocmai acel mesaj simplu şi clar a fost înţeles destul de diferit de biserici precum cea ortodox-orientală şi cea catolic-apuseană ori protestantă, iar evanghelicii (în speţă baptiştii) apăruţi pe la 1.600 ştiu chiar mai bine decât toţi care era esenţa mesajului lui Christos. Acest tip de asumpţie implicită nu face decât să dea apă la moară oricui susţine că de-a lungul istoriei s-a produs o evoluţie pozitivă în sensul descifrării adevăratei dogme. Iar aceasta este chiar una dintre afirmaţiile lui Chalke sancţionată în această recenzie.

Textul în sine pare destul de convingător. Mă surprinde doar că metoda aleasă nu a fost cea a confruntării directe cu învăţătura „ereticilor” incriminaţi, ci adaptare după critica făcută de alţii. Procedeul mi se pare extrem de şubred şi repede contestabil. Mai ales că aproape toată „bibliografia” se compune din predici, nu din documente.

Scot în evidenţă aceste deficienţe nu ca un chiţibuşar ce m-aş afla. Nici ca să deturnez atenţia – prin tot felul de acrobaţii stilistice – de la ceea ce am scris în propria-mi recenzie la carte. Dimpotrivă. În continuare îmi păstrez acel punct de vedere (cu nunţele de rigoare, pe care noua perspectivă asupra chestiunii le impune), fiindcă din cartea asta nu se pot citi toate catastrofele de care Florin M. acuză – poate pe bună dreptate – Emergent Church. Chiar mai mult, recomand cartea spre lectură, împreună cu textul lui F.M. care poate fi luat şi ca îndrumător de studiu, pentru cine doreşte. Legăturile pe care le face el sunt cel puţin interesante, deşi repet că nu ştiu dacă sunt şi juste în raport cu realitatea din teren.

Baubaul liberal a căscat fălcile către români

Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Liberală, dar să ştim şi noi

Trebuie să spun din capul locului că un astfel de titlu îmi stârneşte tot atâta interes precum Evanghelia găsită a lui Iuda sau Perfecţionarea karmei – adică nul. Nici pentru mult mai celebra Codul spart al lui Da Vinci n-am reuşit să-mi activez curiozitatea. Nu cred că sunt cărţile de vină, nici autorii, nici editorii, ci cred că îmi lipsesc antenele pentru „mesaje pierdute”. Îmi zic chiar aşa: iar or mai fi găsit ăştia ceva?, nu se mai termină? şi apoi trec mai departe.
Când însă am auzit că tocmai această carte a fost acuzată de liberalism, am devenit foarte curios. Îi ştiu pe cei care conduc editura, ştiu cam ce cărţi au scos. Dar nu sesizasem pe nicăieri autori contestaţi. Dimpotrivă, au destui comuni cu orice altă editură evanghelică activă. În plus, nu ţi-e dat foarte des să citeşti teologie liberală mascată sub aparenţa dreptei credinţe. Voiam deci să-i văd păcatele, să-i disec măruntaiele.

În căutarea liberalismului pierdut

Din punct de vedere al culturii teologice, mă încadrez într-o medie cât de cât preocupată de astfel de subiecte. De aici şi prima mea grijă că nu voi putea sesiza liberalismul scrierii în cauză. Totuşi, ştiam că liberalii ăştia au început să se manifeste undeva prin secolul al XIX-lea, mai ales. Îmi venea în minte numele lui Schleiermacher, apoi, mai încoace, cele ale lui Harnack sau Bultmann. Căutând aşa la repezeală niscai bibliografie pe subiect, n-am descoperit mare lucru în limba română (am căutat în biblioteca personală şi pe internet). Totuşi mi-am amintit de metoda critică de interpretare a Scripturii şi de anumite consecinţe pe care le-a avut: contestarea minunilor, contestarea sensului literal şi a ineranţei Bibliei, mergând până la considerarea relatărilor din Vechiul şi Noul Testament drept mituri, în rând cu cele greceşti, asiro-babiloniene sau summeriene. Aceste atitudini negatoare includ şi contestarea Persoanei şi lucrării lui Christos. Înarmat cu aceste mici frânturi de amintire, însă preţioase sub aspect metodologic, am decis să deschid cartea.

Cele trei puncte

Nu prelungesc suspansul, ci voi spune că nu prea am găsit mult-căutatul liberalism. Cel puţin nu în forma la care mă aşteptam. Dar nu exclud posibilitatea ca eu să mă fi înşelat. Însă am găsit câteva puncte nevralgice care pot suscita discuţii. Mai precizez şi că nu m-am documentat deloc asupra disputei (despre care am auzit) dintre autor, Steve Chalke, şi John Piper (şi încă alţii), despre care vorbește Tibi Pop. Ca să nu fiu influenţat şi să pornesc cu preconcepţii.

Prima chestiune care atrage atenţia se referă la contestarea dogmei totalei depravări a omului. Nu intru în dezbateri care mă depăşesc, ci numai precizez faptul, îndeobşte cunoscut, că reformatorii (Luther şi Calvin) au insistat în mod deosebit asupra pierderii totale a chipului lui Dumnezeu din om. Autorul pune la îndoială această afirmaţie dogmatică: