Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON
Recenzie de Agnusstick
Mesajul pierdut al lui Isus a fost regăsit!
Steve Chalke şi Alan Mann (nu se ştie în ce proporţie fiecare) au făcut acest anunţ acum vreo 4 ani. E chiar reconfortant să vezi că există domenii în care România are o întârziere de doar 4 ani… La noi discuţia (scandalul?) pe marginea cărţii respective de-abia se încinge, pe când pe aiurea încă nu s-a stins complet.
MesajUL, da, autorii (adică mai bine zic şi eu Steve, că toată lumea cu el se ceartă oricum) sunt de părere că ar trebui să existe UN mesaj principal, esenţial, ca un slogan din care să derive toate consecinţele învăţăturii şi activităţii lui Isus pe această lume. Acest mesaj „master” a fost cândva cunoscut (altfel nu i-ar mai zice pierdut). Steve nu ne spune de către cine şi când, aşa că putem face speculaţii la liber. Apoi s-a pierdut, dar aici ni se sugerează că vina principală o poartă oameni precum Augustin şi Toma de Aquino, după care s-au luat generaţii întregi de teologi şi predicatori (unii, probabil, în mod incoştient). Cert e că Biserica, biserica, bisericile şi creştinii în general au eşuat lamentabil, pentru că starea actuală a lumii şi starea interioară a indivizilor nu este după dorinţa lui Isus, nu se conformează mesajului Său.
Trist, dar posibil să fie şi adevărat. Totuşi, vorba lui Pilat, ce este Adevărul? Nu este, desigur, doar o statistică, din care am putea afla un procent de creştini nemulţumiţi de ei înşişi, de biserica lor, de efectul credinţei acestora asupra societăţii şi a relaţiilor interumane ş.a.m.d. Steve dă doar nişte exemple, nişte cazuri izolate de astfel de nemulţumiri – desigur cunoaşte multe altele –, dar fundamentează premisa demersului său pe acest eşec: mesajul corect fie nu a fost înţeles niciodată de lumea creştină, fie s-a alterat deplorabil, pentru că nu a produs efectele aşteptate. Iar asta într-adevăr se vede, nu trebuie demonstrat prea riguros, şi degradarea se accelerează în acelaşi ritm apocaliptic cu încălzirea globală. Mulţi probabil că ar contesta această premisă – nu mă număr printre ei totdeauna.
O accept (şi) când mă gândesc la faptul că ar trebui să ne recunoască lumea după iubirea frăţească, după slujirea reciprocă, aşa cum a spus Isus. Acestea ar trebui, în mod normal, să aibe efecte minunate asupra societăţii, ceva apropiat de Utopia, de diversele utopii care au eşuat rând pe rând. Totuşi, acest mesaj imbricat, poate auxiliar, pe care Steve nu îl consideră demn de titlul de MESAJUL, este unul foarte clar – nu văd cum ar fi putut fi răstălmăcit sau pierdut – şi mie îmi serveşte pentru fundamentarea premisei.
O accept (şi) când mă gândesc că de fapt pretenţia teologiei de a fiinţa este deşartă – poate că ar trebui să acceptăm că teologia este doar acea omiletică mai riguroasă, mai profundă, mai raţională, mai sistematică şi pluridisciplinară. Să vedem că omiletica inspirată, speculativă, înflăcărată, este inacceptabilă ca teologie dar uneori mult mai aproape de adevăr – dar ce este Adevărul? O persoană… Şi ce altceva ar trebui să-şi propună o teologie, decât să poată hrăni mulţimile, cu ajutorul predicatorilor?
Dar, uneori, pot respinge premisa lui Steve. Pentru că nu sunt convins că Isus şi Dumnezeu Tatăl chiar aşteaptă de la noi Marele Bine Implementat pe Pământ Conform Mesajului Lor. În schimb, mi se pare că suntem cercetaţi clipă de clipă întru potenţiale lucruri mărunte: o cană de apă, un zâmbet, o privire, o vorbă, un gest, o abţinere, o cedare, o haină, o mâncare, un telefon, un gând, un comentariu pe blog… Multe nu iau fiinţă sau se nasc schimonosite, de unele ne dăm seama dar e prea târziu, de altele nici nu ne pasă. Căci Binele e puţintel la făptură – adică e firav, se pierde în peisaj, e modest, nu luptă suficient, e uituc, nu e organizat cum trebuie, n-are bani şi timp, şi de cele mai multe ori n-are chef, fiind ocupat cu altceva. Un rebusist sau un manelist ar interpreta, poate, această zicere a lui Steinhardt în sensul că nici o făptură nu primeşte destul Bine pe lumea asta. Aşa o fi, dar ar putea să primească, depinde ŞI de noi, suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Steve nu uită asta, şi o parte din carte încearcă să ne convingă că AR TREBUI să participăm la lucrarea lui Dumnezeu aici, acum, împreună. Pentru asta, el crede că abordarea bisericii a fost şi este greşită, pentru că pune accentul pe pocăinţa în sensul retragerii din lume spre o purificare inutilă, egoistă, ursuză şi uneori isterică, în loc să propage chemarea lui Isus: puteţi face şi voi ce fac Eu, veniţi şi faceţi lumea aşa cum ar trebui să fie! Cereţi puteri, şi le veţi primi, folosiţi-le, căci Eu rămân cu voi!
Una peste alta, dacă ne încrâncenăm să-i aplicăm lui Steve propria metodă de extragere a mesajului esenţial, eu unul cred că acesta ar fi: nu vă luaţi după nimeni, gândiţi cu propriul cap, cercetaţi cât mai mult, mergeţi la esenţe – pentru că teologii şi biserica vă conduc pe un drum greşit. Din păcate, acest îndemn duce automat la rezultate care contrazic existenţa unui singur mesaj eficient în Evanghelie, pentru că fiecare va vedea şi înţelege altceva, sau un alt subset. Iar dacă aplicăm îndemnul nu la Evanghelie, ci chiar la cartea lui Steve, e de rău! Şi asta pentru că el se numără printre fericiţi – da, fericiţi cei iscusiţi, care pot demonstra pe baza Bibliei orice îşi propun. În cazul de faţă, Steve recurge la adevărate acrobaţii pentru a ne demonstra care este MESAJUL lui Isus, proaspăt regăsit, plus alte câteva idei auxiliare – dar nu mai puţin incendiare.
Dar despre asta, mai târziu…
===============================================
Redescoperirea mesajului pierdut (1)
Presupusa cunoaştere a lui Isus şi a mesajului Său a dus la necunoaştere, necunoaşterea a dus la sfidare, iar sfidarea a dus la ignoranţă profundă.
(Steve Chalke & Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus, p. 9)
O afirmaţie destul de riscantă, mai ales când te pregăteşti să livrezi lumii corecta cunoaştere a lui Isus (cu rezerve asupra completitudinii) şi a mesajului Său (fără astfel de rezerve). Faptul că este un citat din Dallas Willard mai atenuează din şocul inerent, dar, în orice caz, Steve vrea să înlocuiască miturile despre Isus cu realitatea. Aici mitul este mai degrabă o poveste nu neapărat simplificatoare (şi Steve simplifică copios), ci mai ales înşelătoare.
Steve vede că societatea de azi pur şi simplu eutanasiază sau sterilizează, inexorabil şi patapievician de inebranlabil, mesajul care odinioară schimba vieţi şi modela comunităţi. Rămânem cu frânturi etico-moral-psycho-pragmatico-motivante, cu oamenii de bine şi de bună credinţă, cu Crăciunul sau Luna Cadourilor în care luăm copiilor dulciuri şi facem daruri celor dragi (ceva mai scumpe decât de Valentin Dragobete’s Day), sau ne travestim soacrele în Moş Saint Jerrylah (în continuarea Zilei Tuturor Morţilor, când le oferim costumul de Hollowqueen, prevăzut cu glugă şi coasă). Pentru cei care speră ca mesajul corect să fi rămas păstrat în biserici, cu comunităţile lor de fully reliable dreptcredincioşi, Steve are pregătite veşti rele. Nu, nu e totul OK nici în biserici: există „mii de creştini deznădăjduiţi, dezamăgiţi şi deziluzionaţi”, care sunt pur şi simplu striviţi sub poverile ce li se pun în spinare, care sunt disperaţi pentru că nu se pot ridica la înălţimea „aşteptărilor spirituale” ce li se impun nejustificat pe căi duhovnic-administrative, care nu prea înţeleg care o fi „vestea cea bună” ce li se predică sârguincios, insistent, isteric, ameninţător sau chiar ipocrit. Bisericile impun o disciplină apropiată de teroare, pentru că bieţii credincioşi nici măcar nu îndrăznesc să deschidă gura ca să-şi spună păsul, iar dacă o fac e jale. Nu ai la cine să te duci şi să întrebi: oare mesajul din ultima (dumneavoastră) predică este cu adevărat mesajul lui Isus? Pauză de gândire, sau creşterea presiunii sangvine urmată de erupţie controlată, şi apoi disciplinarea. Sau: fraţilor, eu nu prea am înţeles predica asta, vouă vi se pare OK? Că eu nu pot să cred anumite lucruri, iar altele mi se par de-a dreptul greşite. Aha! Nu ai ce căuta printre noi dacă nu crezi TOT ce trebuie, mergi dumneata peste drum, la Biserica Rătăcitoare, şi nu mai învenina atmosfera pe aici, noi avem pace şi intenţionăm s-o păstrăm. By the way, să-ţi cauţi matale alt cimitir, al nostru e pur. Şi ia-ţi şi oasele bunicilor, că dacă nu, le ardem! Eretici nenorociţi, iadul o să vă înghită! Totuşi, vă iubim, bine? Hai…
Steve crede că „nenumăraţi” creştini păţesc aşa ceva (mă rog, am pus şi de la mine…), sau măcar au devenit convinşi că lumea perfectă propusă de biserici nu are nici un sens (sau nu are rost, dacă cumva traducerea şchioapătă – varianta romgleză „nu face sens” este probabil cea mai potrivită, pentru că sugerează ne-punerea în mişcare a mulţimilor de credincioşi în direcţia cea bună).
Ori creştinismul în sine are cusururi, este eronat şi fals, ori versiunea noastră modernă, occidentală, comercializată şi puternic industrializată despre creştinism are nevoie de o înfăţişare nouă, de o revizuire serioasă. (op.cit. p.11 – citat din Brian McLaren, A New Kind of Christian)
Dacă ajunge acest citat la Bătăiosu sau Sceptik, păzea! Unde mai pui că nu e clar dacă revizuirea serioasă se face tot asupra înfăţişării (new look, facelift), sau a esenţei. Până la urmă, scopul ar putea să scuze mijloacele, dacă se reuşeşte atingerea lui (căci de nu, mijloacele devin circumstanţă agravantă). E un cerc vicios, sau măcar perfid, pentru că Steve şi mentorii săi doresc un nou tip de creştin, angrenat într-un nou creştinism, care să fie eficient nu numai pentru indivizi (pe care Steve şi-i doreşte senini, tonici, pătrunşi de dragoste, pacificatori prin pacea lor interioară), ci şi pentru societate. Dacă nu se vede nimic în societate, sau măcar în biserici şi comunităţi creştine, atunci e rău, pentru că înseamnă că nici indivizii nu au ajuns unde trebuie, încât astfel să poată transforma lumea şi modela comunitatea. Scopul fiind dublu, este nevoie de un ŞI la măsurătoarea finală, altfel rezultatul se consideră nul. Dar perechea nu este simetrică, pentru că o societate perfectă, cu look creştin, zero avorturi, divorţuri din cauze corecte şi asigurări de tot felul la preţuri populare, nu garantează neapărat mântuirea indivizilor. Cum aşa? veţi spune, poate uitând câteva citate din Evanghelie şi ultima poruncă din Decalog. Nu e nici o problemă, toată lumea mai uită, şi Steve, şi eu… Totul e să ne aducem aminte la timp şi de calitate.
Paradoxal poate (dar oarecum amuzant), Steve îl foloseşte ca exemplu de creştin dezabuzat pe un magnat britanic cu piscine, Ferrari, elicopter şi seră tropicală, iar aceste posesiuni futile sunt, crede autorul, substitute ale bisericii!!! Bietul business tycoon era dezamăgit de experienţa seacă din Biserică (dacă scriam cu literă mică se putea interpreta), care nu-i adusese nici o împlinire, care nu abordase întrebările profunde (ale vieţii, nu ale Bursei din Londra), care îl făcuse să vadă că regele (nu regina, că nu vorbim de baluri aici) este în pielea goală, fraţilor! Da! Ce să-i faci, unii sunt mai greu de mulţumit decât alţii… Stop joc. Next level.
===============================================
Redescoperirea mesajului pierdut (2)
Steve Chalke crede că nimeni nu (mai) înţelege mare lucru, din cauză că nu (mai) avem un liant care să închege frânturile de idei şi mesaje din Evanghelie (presupunând probabil, implicit, că nu avem mari necazuri cu înţelegerea corectă a Vechiului Testament, sau cel puţin cu partea sa strict şi ombilical legată de Noul Testament – dacă există o asemenea „parte”, şi sperând că în ea nu sunt incluse unele profeţii pecetluite cu multe peceţi). Dacă am avea capacul cutiei, şi toate piesele corecte, am şti să terminăm frumos acel puzzle al creştinismului în faţa căruia omenirea stă şi se chinuie de 2000 de ani. Mai bine zis, unii dintre noi ar şti, şi ne-ar prezenta apoi tuturor rezultatul final. Piesele de puzzle sunt fragmente disparate de „teologie” (ghilimele în original), fără legătură aparentă şi fără relevanţă luate separat, la prima vedere imposibil de potrivit între ele, iar unele chiar străine de jocul pe care încercăm să-l ducem la bun sfârşit.
E clar, prima noastră sarcină e să recuperăm capacul cutiei cu imaginea finală de ansamblu la care trebuie să se ajungă, adică adevăratul mesaj (deocamdată pierdut) al lui Isus. Hmmm… Parcă mai era o cutie pe undeva, mai veche, dar poate nu ne trebuie, că doar jocurile astea de tip casse-tête vin cu imagini separate, nu cu imagini în completare, imbricate, sau de chenar. Mă rog, hai să căutăm capacul ăsta mai nou deocamdată, şi poate cealaltă cutie are de fapt aceeaşi poză.
Se spune că orice mare lider sau învăţător are un mesaj central care penetrează tot ceea ce spune sau face el; o viziune centrală care poate fi rezumată într-o frază; o idee cheie care asigură cadrul şi care unifică toate celelalte afirmaţii pe care le face şi acţiuni pe care le întreprinde el. Acest lucru a fost adevărat în cazul lui Karl Marx (ura de clasă? – n.n.), al lui Gandhi (nonviolenţa? – n.n.), al lui Martin Luther King Jr. (nondiscriminarea? – n.n.) sau al lui Freud (Oedip all over? – n.n.). Şi este la fel de adevărat şi în cazul lui Isus. (Steve Chalke & Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus, p.14)
Dixit Steve ex ferrari aut ferrum machina pt. ultima frază, şi cineva necunoscut sau înţelepciunea populară pentru restul. Pare OK, deşi asocierile sunt destul de zgrunţuroase pentru spiritele prea puritane. Dar care este mesajul lui Isus pe care l-a regăsit Steve?
Împărăţia, shalomul apropiat al lui Dumnezeu, este acum la dispoziţia tuturor prin Mine.
Dacă te obişnuieşti cu traducerea iudeo-evanghelică, şi accepţi apropierea ca fiind atât în spaţiu, cât şi în timp (mă rog, aici e mai complicat, pentru că deja au trecut cam 2000 de ani), acest mesaj nu pare deloc nou. Poate mă înşel, desigur.
Dacă te uiţi mai atent, mai începi să vezi şi alte lucruri. De exemplu, că Împărăţia şi shalomul sunt cam acelaşi lucru. Dar atunci de ce ne-o fi spus Isus că ne dă pacea Lui? Înseamnă că ne-a dat deja şi Împărăţia, nu doar ne-a arătat-o ca s-o luăm cu năvală, uneori pe o cale foarte strâmtă, unică? Sau pacea nu e shalomul? Oricum, e la dispoziţie, la liber, întinzi mâna, faci pasul şi gata, eşti acolo. „La dispoziţie” pe la noi înseamnă, din păcate, şi că poţi face ce vrei cu-, că dispui de-, că nu există orar sau restricţii, la nevoie intri şi ieşi de mai multe ori, de câte ori ai chef. Aici am avea nevoie de original, dar asta e, deocamdată nu-l am. Mai departe, Împărăţia este la dispoziţia tuturor, nu numai a celor aleşi. Deci toţi sunt chemaţi, toţi sunt aleşi, sau cel puţin cine răspunde chemării e deja ales – depinde doar de voia şi alegerea respectivului. Bine că nu se intră, totuşi, fără chemare – ar zice fiul mai mare, cel nerisipitor. Sau, cine ştie, chemarea e implicită prin punerea la dispoziţie, chiar fără tragere de mânecă…
E un punct de vedere certamente nesingular. Eu, cel puţin, am mai auzit aşa ceva, poate nu tocmai în această combinaţie.
Dar nu asta era problema cea mare, pentru că şi Steve spune că mesajul a fost cunoscut dar s-a pierdut, iar asta e plauzibil şi congruent cu faptul că de multe ori vorbele banale, pe care le auzim de câteva ori pe zi fără să le băgăm prea mult în seamă, sunt dureros şi cristalin de adevărate. Problema era să folosim mesajul regăsit pentru a termina cu succes jocul de puzzle. (Fraţi creştini, hinduşi sau atei, vă conjur, dacă ştiţi un alt termen în mioritică, vă rog curmaţi-mi chinul!) Atenţie, e chiar mai complicat, pentru că Steve ne avertizează că şi acest mesaj regăsit este greşit înţeles de multă lume! Vai!… Parcă nu am avansat prea mult… Chiar dacă toţi jucătorii ar lucra acum pe acelaşi capac şi aceeaşi cutie, fiecare poate vedea imaginea corect, puţin tulbure, sau chiar total greşit! Steve! Ce facem, man? Că am obosit înainte să începem!
Oricum, Steve are şi o metodă prin care se poate obţine mesajul corect al lui Isus. Ca la orice cercetare, dacă publici metoda, mai multe laboratoare o vor putea aplica, şi ar trebui să ajungă la acelaşi rezultat – că doar teologia e mai ştiinţifică decât omiletica. Această metodă este (RE)CONTEXTUALIZAREA.
Va urma…
================================================
Lumina contextului (1)
Orice lucru, întâmplare sau mesaj are un context, orice obiect are un fundal… Acelaşi lucru poate avea o semnificaţie diferită în contexte diferite. Totuşi, există lucruri cu semnificaţie atât de puternică, încât contextul nu le poate ajuta sau dăuna prea mult. Ca totul să fie cât mai complicat, mai există şi observatorul, cu stările, prejudecăţile, atitudinile şi agenda lui, uneori ascunsă nu numai publicului, ci şi propriei sale conştiinţe.
De exemplu, o sală de expoziţie, şi un tablou foarte interesant, plin de detalii foarte semnificative… Unii vizitatori se vor mulţumi cu ce văd de la distanţă, în clarobscurul sălii, alţii se vor apropia şi vor bombăni că lumina e prea slabă şi bate pieziş. Pe unii îi va deranja forfota din jur, praful de pe pervaze, neasortarea perdelelor cu şnururile draperiilor, dar alţii se vor uita ţintă la tabloul cu pricina, încercând să ignore fundalul şi să absoarbă cât mai multe detalii din ceea ce-i interesează, pentru că acel tablou ar însemna acelaşi lucru în alte săli şi pe alţi pereţi. Noaptea, poate apărea şi hoţul, pentru care singura lumină potrivită este conul îngust al lanternei, şi pe care nu-l interesează din tablou decât semnătura artistului. Iar din toată sala, îl interesează numai o cale fără obstacole, pe care nici parchetul să nu scârţâie prea tare.
...sarcina noastră este să-L punem pe Isus înapoi în contextul Lui original (sic!). Astfel, în loc să începem cu întrebarea: Ce înseamnă asta pentru mine astăzi? trebuie să-L luăm suficient de în serios pe Isus, încât să încercăm să-L înţelegem în contextul Lui original (sic!). Trebuie, în schimb, să ne punem întrebări cum ar fi: Ce credea Isus că este El? Ce înţelegeau primii Lui ascultători când El le vorbea? Cum era viaţa de toate zilele pentru Isus şi pentru cei care Îl întâlneau? … Numai efectuând munca grea a „contextualizării” lui Isus în cadrul Lui din secolul I şi punând întrebarea: Ce însemna acest lucru atunci? vom fi în măsură să rezolvăm în mod autentic problemele de „recontextualizare” contemporană şi să începem să descoperim ce înseamnă acum. (Steve Chalke & Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus, p.15)
Orice lucru poate fi bine sau rău folosit. Să nu credeţi cumva că metoda contextualizării scapă de această problemă… Cu atât mai mult metoda scoaterii din context.
Să vedem… Două extrase scoase din context:
Ce credea Isus că este El? (s.n., p.15)
…în mod interesant, când am clarificat de ce credem în divinitatea lui Isus, începem să ne luptăm. Ajungem să căutăm după acel verset care să ne facă măcar pe jumătate siguri de faptul că Isus Îşi susţinea divinitatea. Însă a încerca să găsim versete în care Isus spune explicit că este divin este ca şi cum am încerca să găsim ace în carul cu fân. După cum am văzut deja, acel tip de versete de care ne agăţăm (declaraţia lui Petru din Matei 16:16 „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” şi răspunsul lui Isus: „Ai dreptate! Sunt”; sau provocarea autorităţilor evreieşti la adresa lui Isus: „Eşti Tu Cristosul?” şi răspunsul Lui: „Da, sunt” din Marcu 14:61-62) nu aveau deloc de-a face cu o afirmare a divinităţii. Asumându-Şi titlul de Mesia, El nu Îşi afirma şi divinitatea. (s.n., p.91) În ultimul rând, în timp ce lipsesc clar afirmaţiile scurte şi directe de genul „Eu sunt Dumnezeu”, rostite de Isus, evangheliile sunt absolut încărcate prin faptele Lui cu dovezi explicite (s.a.) care Îi atestă fără ambiguitate divinitatea în repetate rânduri. (s.n., p.92)
Hmmm… Căutăm, ne agăţăm, luptăm, dar nu reuşim mare lucru, decât dacă ne liniştim că Isus chiar făcea minuni. Isus credea, îşi închipuia poate, cam ce ar fi El. Nu ştia sigur? Era convins că e Mesia, şi asta L-a ajutat să facă minuni – prin puterea gândirii pozitive eventual? Mai scriem cu majusculă, sau e o obişnuinţă desuetă? Pe panta asta, peste vreo câteva generaţii se ofilesc şi minunile şi rămânem cu gândirea pozitivă…
Exagerări, totul e scos din context! Bine, dar parcă Steve a omis câteva versete nepotrivite cu punctul său de vedere… Nu trebuie să facem procese de intenţie nimănui, omul ne vrea numai binele, poate n-a înţeles corect traducătorul, poate n-am înţeles noi exact… Iar metoda asta de scoatere din context e tendenţioasă, Steve nu spune nicăieri că Isus nu a fost Dumnezeu. Nu e prea clar de ce face tot raţionamentul, dar asta nu contează, trebuie să vezi imaginea de ansamblu. Şi nu mai stingeţi lumina, vă rog, că nu mai înţelegem nimic!
================================================
Lumina contextului (2)
Cartea lui Steve Chalke şi Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus, ne este recomandată (şi) de către N.T. Wright, pentru că „este înrădăcinată în erudiţie” (rooted on good scholarship, în originalul lui Wright – text găsit aici). Erudiţia foloseşte contextualizării, iar contextualizarea poate fi foarte folositoare pentru toată lumea. Mă întreb, însă, dacă este obligatorie. Mi-e foarte greu să cred că un mesaj în legătură cu care s-au vărsat – vorba lui Steve, mii de – quintale de sânge de martir, a fost de fapt corect înţeles doar de aceia dintre ei care erau istorici, specializaţi în studiul Palestinei secolului I, eventual şi al Imperiului Roman, al Feniciei antice, al…
Citind această carte, am aflat destul de puţine detalii istorice semnificative care să fie noi pentru mine (şi nu sunt istoric, ba chiar dimpotrivă, dacă există aşa ceva). Câteva din informaţiile aflate de la Steve m-au cam şocat, mai ales cele pe care el le-a folosit ca să facă diferenţa, ca să-şi susţină ideile.
Steve vrea, de exemplu, să ne convingă de faptul că Isus urmărea să elimine Templul din viaţa religioasă a iudeilor, înlocuindu-l cu propria Sa persoană. Sistemul de iertare a păcatelor era exclusivist, după părerea lui Steve, la Templu nu ajungea oricine, cei săraci, leproşii, tot felul de paria ai societăţii nu aveau acces la iertare. Ca să ofere iertare pentru toţi, Isus a urmărit mai întâi, premeditat, alungarea…
…schimbătorilor de bani deoarece ei erau paznicii „uşii turnante” de care trebuia să treacă toată lumea pentru a primi o şansă a iertării şi a reacceptării în comunitatea închinării lui Israel. Ei erau efectiv gardienii Templului, paznici înarmaţi cu o listă de persoane nedorite emisă de liderii religioşi. Dacă numele tău se afla pe acea listă, accesul îţi era interzis şi nici o cantitate de bani sau de jertfe nu te putea ajuta vreodată să intri… Templul devenise un simbol al exclusivismului şi al discriminării evreieşti – şi acest lucru trebuia să înceteze! (p. 88 )
Erudiţie, scholarship, dar să ştim şi noi! Sunt şanse enorme să mă fac de râs, dar aş vrea să ofer un premiu de 100 EUR fără TVA celui care îmi produce citatele şi lucrarea din care Steve a aflat chestia asta. Nu risc prea mult, ce mai sunt 100 EUR pe criza asta? Şi dacă pierd, de fapt câştig, pentru că va trebui să-mi reconsider atitudinea într-o direcţie corectă. Nu m-ar mira să fie chiar prin Flavius Josephus, dar n-am timp acum să caut. Oricum, să zicem că lista neagră chiar exista, dar nu prea cred să fi conţinut toate persoanele sărace şi ruşinos-bolnave, poate indezirabilii politic, duşmanii personali şi anatemizaţii – nu prea pare exclusivism şi discriminare, mai degrabă machiavelism, răzbunare josnică şi Inchiziţie iudaică. Dar cel mai mult mă deranjează faptul că Steve îi atribuie lui Isus o anumită atitudine, o anumită viclenie, o acţiune premeditată dar cu un scop diferit de cel declarat în public. Să fim curaţi la inimă ca porumbeii, dar şi iscusiţi, pentru a ne atinge ţelul. Da, dar NOI să fim aşa, El era Dumnezeu. Nu trebuia neapărat să spună că alungă vânzătorii şi schimbătorii de bani din Templu pentru că era înflăcărat de râvna pentru casa Tatălui Său, asta era nimerit să ştie fariseii din Psalmi, nici nu trebuia să explice pe larg că acei oameni nu se sinchiseau de Dumnezeu în timp ce făceau negoţ, glumind deşucheat cu spatele la Sfânta Sfintelor, nici că se câştigau bani de pe urma celor săraci care poate plângeau amar când jertfa lor ardea pe altar, spălându-i de păcate. Asta era nimerit să vadă preoţii şi leviţii, în timp ce mâncau din carnea jertfelor.
Detalii contextuale foarte importante pentru Steve ar mai fi, şi extrem de bine documentate. De exemplu, ne spune (p. 105) că în predica de pe Munte Isus sfătuia să întorci celălalt obraz pentru că:
Statisticile arată că mulţi oameni sunt dreptaci (se poate face inducţie completă spre Palestina secolului I); tot aşa, oamenilor le place să-i pălmuiască pe alţii cu dosul palmei; dacă arzi una slugii cu dosul palmei drepte, şi sluga întoarce celălalt obraz, eşti obligat de fire să-i mai arzi una, dar cu dosul palmei stângi; da, dar aici e aici, pentru că stânga se folosea, tradiţional sau istoric, la treburi „necurate”, şi tabuurile culturale te opreau să loveşti cu această mână (mai ales când vedeai roşu înaintea ochilor, tabuurile deveneau turbate de-a binelea); păi nu rămânea decât să izbeşti cu pumnul; bine, dar numai egalii luptau cu pumnii în Palestina secolului I, cum puteai să dai un pumn unei slugi? Şi trebuia să gândeşti foarte repede, pentru că raţionamentul e destul de complicat. Deci sluga de fapt îţi transmitea mesajul că e şi dânsa o fiinţă umană, care refuză să fie umilită, egală cu tine, şi dacă voiai să o loveşti din nou trebuia să recunoşti cu umilinţă această stare de fapt.
Mda. Complicat, dar şmecheria părea bună, auditoriul predicii de pe munte, format din discriminaţi, slugi, săraci şi paria, începuse să zâmbească la gândul umilirii atacatorilor.
Mai departe: Isus sfătuia ca oricui vrea să-ţi ia haina, să-i laşi şi cămaşa. Ascultătorii predicii de pe munte deja erau euforici şi-şi dădeau coate pentru că:
Cei săraci aveau doar haină şi cămaşă, fără lenjerie intimă; creditorul putea conform legii să ia haina datornicului pe durata nopţii; dacă dădeai şi cămaşa de bună voie, rămâneai gol puşcă; în acest mod simplu, creditorul se făcea de ruşine, nu datornicul, pentru că i se expunea public lăcomia şi răutatea.
În continuare, Isus spunea pe acelaşi munte că dacă un soldat roman te obligă să-i duci sacul o milă, tu ar trebui să i-l duci două, nu una singură, pentru că:
Legea romană stipula explicit că soldaţii (miles în latină, pentru contextualizare) pot obliga pe iudei la corvezi pe distanţa de UNA milă; dar dacă iudeul, perfid cum îl ştim, ducea povara două mile, soldatul nostru legionar avea mari probleme cu superiorii săi, hiperdisciplinaţi şi maniaci în privinţa regulamentelor; ca să evite pedeapsa cruntă a şefilor, soldatul evident că-l implora pe iudeu să lase povara şi să plece la treaba lui, făcându-se astfel de râs înfiorător.
Cei ce-L urmaseră pe Isus pe munte, ne spune Steve, râdeau acum în hohote.
…
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine o astfel de contextualizare mă înfioară. Curăţenia Inimii Lui, maiestatea Lui, puterea şi domnia Lui se răzvrătesc oare în mine? Mi-aş dori să fie aşa…
Rămâne, slavă Domnului, Matei 5. Citiţi ACUM!
39 Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celalt.
40 Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
42 Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute dela tine.
43 Aţi auzit că s’a zis: ,,Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.„
44 Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc,
45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobicinuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel?
==================================================
Redescoperirea mesajului pierdut (3)
Unii creştini se întreabă poate dacă există într-adevăr ceva nou de spus despre Isus şi dacă nu cumva până şi încercarea de a o face echivalează cu un fel de negare a învăţăturii tradiţionale bisericeşti sau a autorităţii Bibliei. Cu toate acestea, fiecare nouă generaţie trebuie să se lupte din nou cu întrebarea: Cine este Isus şi care este mesajul pe care Îl aduce El? Şi acest efort nu se datorează faptului că tratăm Scriptura cu uşurinţă sau că nu îi acordăm suficientă atenţie, ci tocmai faptului că o luăm atât de mult în serios. Credem că numai prin studierea continuă a acestui Isus pe care Îl găsim pe paginile Bibliei Îl putem descoperi pe Dumnezeu Însuşi. Aceasta nu e o căutare plină de aroganţă, nici una lipsită de ancorare în istorie. Nu este nici măcar o nouă interpretare pentru o nouă epocă. Este mai degrabă căutarea esenţială a fiecărui creştin care nu este gata să spună: „Felul în care Îl înţeleg eu pe Isus este unul complet”. După cum scria teologul şi scriitorul devoţional din secolul al XV-lea, Thomas a Kempis, în Imitatio Christi: „Cea mai de seamă năzuinţă a noastră să fie aceea de a medita la viaţa lui Isus Cristos”. (Steve Chalke & Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus, p.17)
Păi bine Steve, nu puteai să spui aşa de la început? Ne laşi să te facem cu ou şi cu oţet, şi tu de fapt altceva vrei să spui! Bine, am să încerc să ţin minte pasajul ăsta, când mă mai enervează ceva în carte. Dar nu promit nimic…
=================================================
A venit Împărăţia!
Sunt de acord cu tot ce spune Cristi Jugariu în articolul său pe marginea celui de-al doilea capitol al cărţii lui Steve Chalke şi Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus.
Împărăţia era vestită pentru toate popoarele, dar nu pentru toţi oamenii. Ca să intri, trebuia să te întorci la Dumnezeu, pentru ca să te vindece şi să te ţină aproape de El mai departe. Dacă nu eşti aproape de Dumnezeu nu-ţi poţi recunoaşte aproapele, indiferent de condiţia sau apartenenţa lui. Dacă nu eşti aproape de Dumnezeu, nu poţi iubi şi accepta tot ce a creat El. Nu poţi şti niciodată când eşti aproape de Dumnezeu, pentru că El este totul în toate, de jur împrejur şi în toate dimensiunile. De aceea poate că nu ne putem îndreptăţi prin fapte – condens, fatalmente restrâns, de voinţă, gând, simţire, vis şi dorinţă –, iar credinţa este definită asemenea orizontului. El este orizontul şi gaura neagră care ne atrage în noi înşine pentru a deveni El.
==================================================
Mă tot gândesc cât de bună sau cât de proastă e cartea asta. Mai ales după această „campanie” de lectură a cărții pe care ați desfășurat-o.
Cu toate că am apărat cartea lui Steven Chalke de acuza de liberalism, nu pot contesta că există alte chestiuni problematice.
Adevărul e că mi s-a părut subțire abordarea în sine. Nu o consider, în continuare, o carte consistentă, ci doar una ca scoate în evidență niște puncte nevralgice ale unui anumit tip de fundamentalism protestant. La astea am fost sensibil datorită contextului personal.
Dar tot cred că ar merita citită mai ales de liderii evanghelici, de pildă, nu ca să poată fi combătută în predici, ci ca să contureze o imagine a convulsiilor care stau să izbucnească și la noi ca aiurea.
Adevarul e ca e foarte subtire argumentarea, are multe probleme, dar doar unele sunt cu o usoara tenta liberala, dar majoritatea sunt fortari ale unor texte scoase din context de dragul argumentarii ideii autorului.
Poate ca va fi benefica liderilor eclesiali ca sa le atraga atentia ca turma care o pastoresc trece printr-o perioada dificila, ca poate s-a plictisit de aceasi pasune batatorita…
Ceea ce se intampla in bisericile baptiste traditionale, si la noi in Romania, ii face pe multi sa isi sisteze o parte sau toata cantitatea de energie in a pune umarul la un sistem intepenit.
Teofil, cine este autorul acestei recenzii? Stiu, am foct si eu la Teleiosepithimia, dar nici acolo respectivul domn fundamentalist nu-si da numele. Oare ce-o avea de ascuns?
Cred ca totusi, din decenta, mai ales cind sunt exprima opinii atit de transante, este corect din punct de vedere intelectual ca omul sa-si decline identitatea. Nu credeti?
#Cristi
Ce spui tu despre pășune poate fi socotit o erezie dacă e citit într-o anumită cheie. Mai ales de către cei pe care îi vizează afirmația. Dar există ceva bătătorit. Desigur că se poate dezvolta și nuanța ideea.
Consecința pe care o numești e doar una dintre mai multele posibile. Faptul că nu mai sprijină nici nu e chiar atât de grav precum deprinderea de a sprijini sistemul din inerție sau de a-l contesta zgomotos.
#DanutM
Pe autor l-am poftit eu să îmi trimită textul său, tocmai pentru a favoriza cititorilor accesul la puncte diferite de vedere asupra aceleiași cărți.
Cum însă politica oficială a blogului ăstuia a fost să nu cerem nume și să publicăm și cu pseudonim, m-am conformat dorinței autorului și mi-am respectat angajamentul.
Daca asta a fost intelegerea ta cu el, este in regula.
Insa, asa cum spuneam, faptul ca isi permite sa emita (cu curaj?) asemenea judecati transante fara sa se semneze, este semn de lasitate. Dar, fiecare are dreptul la lasitatea lui, nu-i asa?
#Cristi
Trebuia să adaug la „zgomotos” încă ceva, fiindcă larmă se iscă de multe ori fără voia omului. Așadar, există cei care contestă zgomotos și fără substanță sistemul, doar de dragul de a-și auzi și ei vocea, nu pentru că ar și ști ce contestă sau ce vor să propună.
La partea cu lașitatea nu prea știu ce să zic. Mărturisesc că nu îi cunosc tabloul clinic complet și că, din pricina istoriei personale, sunt (pre)dispus să fiu mai tolerant cu chestia asta. Mi-e greu să susțin că am dreptate, dar îmi asum această atitudine și o pot și explica. Dacă explicația mea e justă… deja e altă poveste.
[…] religioase Definiţii ale fundamentalismului Oare mă cunoaşte Dumnezeu? Libertate şi adevăr Cum să nu ne pierdem din cauza mesajelor regăsite Neoprotestantismul şi semnul crucii Da, sunt creştin gay! Creştin sau creştin gay? Păcate […]
Mi-este evident ca Steve amesteca lucrurile dupa cum vrea el pentru a-si sustine punctul de vedere; deoparte trage inspre antropologia Bisericii Rasaritene, infierand antropologia negativista apuseana dar, in acelasi timp, pune in discutie validitatea unor decizii cum ar fii cele de la Calcedon si problema naturilor lui Christos. E usor sa iei din istorie si din teologie ce-ti place pentru a-ti contrui propria argumentare … la randul ei demontabila prin metode similare.
@ Dyo
Judecând la vreun an de la data când am citit cartea, îmi dau seama că omul, din păcate, nu știe suficientă teologie. Dar că reușește să sesizeze niște probleme reale și niște fisuri în interpretările literaliste foarte scorțoase. Mult mai important mi se pare însă faptul că el reprezintă începutul (sau realitatea) unei crize în sânul comunității evanghelice. Atâta vreme cât va fi ignorată această criză sau tratată cu superficialitate, sunt sanse mari să mai izbucnească și sub alte forme.