Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON
Recenzie de Teofil Stanciu
Liberală, dar să ştim şi noi
Trebuie să spun din capul locului că un astfel de titlu îmi stârneşte tot atâta interes precum Evanghelia găsită a lui Iuda sau Perfecţionarea karmei – adică nul. Nici pentru mult mai celebra Codul spart al lui Da Vinci n-am reuşit să-mi activez curiozitatea. Nu cred că sunt cărţile de vină, nici autorii, nici editorii, ci cred că îmi lipsesc antenele pentru „mesaje pierdute”. Îmi zic chiar aşa: iar or mai fi găsit ăştia ceva?, nu se mai termină? şi apoi trec mai departe.
Când însă am auzit că tocmai această carte a fost acuzată de liberalism, am devenit foarte curios. Îi ştiu pe cei care conduc editura, ştiu cam ce cărţi au scos. Dar nu sesizasem pe nicăieri autori contestaţi. Dimpotrivă, au destui comuni cu orice altă editură evanghelică activă. În plus, nu ţi-e dat foarte des să citeşti teologie liberală mascată sub aparenţa dreptei credinţe. Voiam deci să-i văd păcatele, să-i disec măruntaiele.
În căutarea liberalismului pierdut
Din punct de vedere al culturii teologice, mă încadrez într-o medie cât de cât preocupată de astfel de subiecte. De aici şi prima mea grijă că nu voi putea sesiza liberalismul scrierii în cauză. Totuşi, ştiam că liberalii ăştia au început să se manifeste undeva prin secolul al XIX-lea, mai ales. Îmi venea în minte numele lui Schleiermacher, apoi, mai încoace, cele ale lui Harnack sau Bultmann. Căutând aşa la repezeală niscai bibliografie pe subiect, n-am descoperit mare lucru în limba română (am căutat în biblioteca personală şi pe internet). Totuşi mi-am amintit de metoda critică de interpretare a Scripturii şi de anumite consecinţe pe care le-a avut: contestarea minunilor, contestarea sensului literal şi a ineranţei Bibliei, mergând până la considerarea relatărilor din Vechiul şi Noul Testament drept mituri, în rând cu cele greceşti, asiro-babiloniene sau summeriene. Aceste atitudini negatoare includ şi contestarea Persoanei şi lucrării lui Christos. Înarmat cu aceste mici frânturi de amintire, însă preţioase sub aspect metodologic, am decis să deschid cartea.
Cele trei puncte
Nu prelungesc suspansul, ci voi spune că nu prea am găsit mult-căutatul liberalism. Cel puţin nu în forma la care mă aşteptam. Dar nu exclud posibilitatea ca eu să mă fi înşelat. Însă am găsit câteva puncte nevralgice care pot suscita discuţii. Mai precizez şi că nu m-am documentat deloc asupra disputei (despre care am auzit) dintre autor, Steve Chalke, şi John Piper (şi încă alţii), despre care vorbește Tibi Pop. Ca să nu fiu influenţat şi să pornesc cu preconcepţii.
Prima chestiune care atrage atenţia se referă la contestarea dogmei totalei depravări a omului. Nu intru în dezbateri care mă depăşesc, ci numai precizez faptul, îndeobşte cunoscut, că reformatorii (Luther şi Calvin) au insistat în mod deosebit asupra pierderii totale a chipului lui Dumnezeu din om. Autorul pune la îndoială această afirmaţie dogmatică:
„A vedea omenirea ca fiind inerent rea şi îmbibată în păcatul originar, în loc să o vedem ca fiind scăldată în bunătatea originară, oricât de ascunsă ar fi devenit ea, este o mare greşeală. Această eroare gravă a fost cea care a urmărit Biserica Apuseană timp de mai multe secole”. (pag. 56)
Discută apoi despre Augustin de la care, zice autorul, ar fi pornit această idee teologică, iar spre final aduce şi un contraargument de care trebuie ţinut cont:
„Totuşi Biserica Răsăriteană a urmat în schimb învăţătura lui Irineu, care credea că toţi oamenii sunt purtătorii chipului lui Dumnezeu…” (pag. 56)
Ce spune această Biserică Răsăriteană? Citez dintr-un manual clasic pentru seminarii teologice:
„dacă firea omului de după păcat a devenit rea, el nemaiputând voi sau face altceva decât răul, este cu totul nedrept ca un astfel de om să fie pedepsit de vreme ce răul pe care-l face nu-i produsul voinţei sale libere”
Şi mai departe:
„concepţia ortodoxă recunoaşte gravitatea căderii omului, acesta pierzând dreptatea originară, dar căderea nu este ireparabilă, deoarece omul, chiar pierzând harul divin şi prin aceasta comuniunea cu Dumnezeu, firea lui – deci însuşirile lui spirituale: cugetarea, simţirea şi voinţa – n-a fost nimicită, ci numai alterată, el putând face binele moral şi în această stare, deşi acest bine nu-l poate duce la mântuire” (Isidor Todoran şi Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă, pag. 176).
Ori, în cuvintele lui Christos Yannaras:
„chipul lui Dumnezeu întipărit firii omului se perverteşte şi se alterează (fără a se şterge definitiv)” (Abecedar al credinţei, pag. 104).
sau Vladimir Lossky:
„El [omul] va rămâne persoană, oricât de mult s-ar depărta de Dumnezeu, devenind prin natura sa neasămănător Lui; ceea ce înseamnă că chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus de om.” (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, pag. 153)
Aşadar, contestaţia nu pare să vină în numele unui liberalism teologic, ci de pe poziţiile unei alte concepţii despre om care (poate nu ştiu eu) încă n-a fost declarată liberală. Mai mult, ulterior autorul aduce argumente biblice – luate în sensul lor literal – în favoarea acestei declaraţii. Ca atitudine generală în carte, îşi propune tocmai să privească mesajul lui Christos prin ochii unui om din primul veac. Ce poate fi mai literalist de atât?
A doua problemă spinoasă o constituie contestarea modului în care este utilizat termenul de „naştere din nou”. Insist că e vorba doar despre termen şi implicaţiile lui într-un anumit tip de evanghelizare.
„Isus a folosit doar de două ori expresia «trebuie să vă naşteţi din nou» – şi aceasta era o singură conversaţie cu acelaşi om – Nicodim. Şi totuşi ea a devenit baza pentru una din ideile cele mai derutante, greşit întrebuinţate şi de care s-a făcut abuz, greşit înţelese şi dispreţuite din istoria Bisericii. Pentru extrem de mulţi creştini, a te «naşte din nou» a devenit expresia pe care o utilizează aproape invariabil pentru a vorbi despre momentul în care «L-au găsit pe Isus» […]. Isus, când a vorbit cu Nicodim […], nu folosea termenul «născut din nou» în acelaşi sens în care am ajuns noi să îl folosim.” (pag. 117)
Mergând pe firul argumentului, autorul răspunde şi celor care fac o paralelă (cam neavenită) între naşterea fizică şi naşterea spirituală şi care spun că aşa cum ne e cunoscută data naşterii fizice, trebuie să avem şi o zi anume care să certifice „naşterea din nou”:
„Naşterea este reală, esenţială, dar este un proces care începe cu mult înainte de a se realiza [poate o traducere mai fericită era: înainte de a fi perceput ca atare], se petrece fără efortul nostru conştient şi, mai mult decât atât, durează un timp până ca vreunul din noi să fie conştient de ceea ce a avut loc.” (pag. 118 )
Argumentul celor care impun necesitatea unei datări exacte este întors aşadar împotriva lor.
Concluzia autorului nu e că ar trebui renunţat la această sintagmă sau la conceptul pe care îl conţine, ci că ar trebui sistate pretenţiile lui de a fi exhaustiv.
„Problema noastră, ca biserică, este că am transformat un mod perfect valid de a deveni creştin în singurul mod.” (pag. 120, sublinierea autorului)
Ce pare să propună Chalke (cel puţin aşa înţeleg eu) este o temperare a limbajului şi o diminuare a intransigenţei, nu pentru a favoriza un ecumenism nătâng, ci pentru a nu confisca soteriologia, pentru a nu reduce mântuirea la tiparul unei modalităţi unice a ei. În sprijinul său, autorul îl invocă pe (canonicul) C.S. Lewis:
„Situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sunt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sunt clerici. Sunt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sunt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Christos, dar sunt atât de puternic atraşi de El încât sunt ai Lui într-un sens mult mai profund decât pot ei înţelege. Sunt oameni de alte religii care sunt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sunt în armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie.” (Creştinismul redus la esenţe, pag. 144 – sublinierile îmi aparţin)
A treia problemă este cea referitoare la felul în care este văzută jertfa lui Christos. Paradigma juridică este cea contestată, nu valabilitatea sacrificiului sau puterea mântuitoare a Crucii. Toate acestea sunt puse în contextul mai larg al obsesiei pe care Chalke o vede în practica bisericii sale de a insista foarte mult pe cruce şi tendinţa de a omite Învierea (atunci când se vorbeşte specific despre mântuire şi despre modul în care aceasta a devenit accesibilă oamenilor).
„Realitatatea este că crucea nu constituie o formă de abuz cosmic asupra copilului – un Tată răzbunător, care Îşi pedepseşte Fiul pentru o faptă pe care nici măcar nu a săvârşit-o. […] un astfel de concept este în totală contradicţie cu afirmaţia «Dumnezeu este dragoste». Dacă crucea este un act personal de răzbunare săvârşit de Dumnezeu faţă de omenire, dar suportat de Fiul Său, atunci ea este o insultă la adresa propriei învăţături a lui Isus de a-ţi iubi duşmanii şi de a refuza să răsplăteşti răul cu rău.” (pag. 146)
Mai departe, ştim că, pe cruce, Iisus este părăsit de Tatăl:
„Soluţia uzuală la această problemă a strigătului lui Isus este să sugerăm că Dumnezeu Îi întoarce spatele lui Isus intenţionat, pentru că nu poate suporta să privească păcatul. […] Totuşi, problema cu această concepţie este că dacă Dumnezeu este omniprezent, aşa cum învaţă Biblia în mod clar, El nu Se poate îndepărta sau desprinde de creaţia Sa, ci trebuie să privească păcatul în fiecare zi.” (pag. 147)
Nu ştiu dacă argumentele cu care autorul vrea să se opună concepţiilor criticate sunt suficient de solide. Dar, din câte ştiu eu, problema este una deschisă. Reprezentarea juridică este doar una dintre imaginile posibile şi care, şi ea, a fost criticată de pe poziţiile ortodoxiei.
Din nou Yannaras:
„În învăţătura lui Luther şi a lui Calvin, mai târziu, nu este numai Dreptatea lui Dumnezeu, ci şi mânia lui Dumnezeu cea care se îmblânzeşte prin jertfa pe Cruce a lui Christos. Efectele negative produse de această teorie asupra credinţei sunt incalculabile. Se modifică întâi adevărul despre Dumnezeu, subordonând libertatea iubirii Lui necesităţii inflexibile a unei dreptăţi egocentrice şi feroce care reclamă pentru sine satisfacţii adeseori sadice.” (pag. 141)
Sau Filaret al Moscovei:
„iubirea Tatălui care crucifică, iubirea Fiului care se crucifică şi iubirea Duhului Sfânt care triumfă prin puterea invincibilă a Crucii”.
Cred însă că aceasta este problema cea mai delicată din carte. Dar asta nu atât pentru ceea ce spune autorul, fiindcă afirmaţiile sale ar putea fi socotite cel mult teologumene, cât mai ales prin ceea ce nu spune sau, mai precis, nu face. El nu aprofundează suficient această concepţie şi nu-i găseşte nici justificările, nici cusururile fundamentale. O expediază cam superficial. Dacă investiga mai serios în istoria dogmei, toată lumea avea numai de câştigat.
Concluzia pe care o trag eu este că Chalke poate fi acuzat de opoziţie faţă de sistemul/sistemele teologice evanghelice, dar destul de greu poate fi probată acuzaţia de liberalism. Totuşi aştept cu interes dezvăluirile viitoare promise şi asta din mai multe motive. Unul dintre ele este acela că e posibil să-mi fi scăpat vreun lucru cu adevărat semnificativ. Al doilea ar fi că definiţia liberalismului este, în spaţiul românesc, vag conturată şi se referă în special la tot ceea ce se opune „ortodoxiei” evanghelice conservatoare. În această confruntare, desigur că Chalke iese prost, deoarece atacă nişte probleme pe care le-a sesizat în biserică şi care se regăsesc într-o formă mult asemănătoare şi prin bisericile evanghelice româneşti.
Atrag atenţia asupra uneia dintre ele, de cea mai mare importanţă: vinovăţia inoculată copiilor de mici, mai degrabă decât dragostea unui Dumnezeu generos. Nu iau din carte, ci din viaţă: „Vrei să se supere Domnul Iisus pe tine că n-asculţi de mama?” Iată un Dumnezeu supărăcios şi capricios, care poate ajunge să se supere chiar şi că nu mănânci tot din farfurie. Cazuri izolate, zice-vor unii. Punem pariu?
De altă parte, mărturisesc că aplecarea spre social nu este neapărat pe gustul meu, dar nici nu o ignor şi nici n-aş putea s-o contrazic. Într-adevăr, autorul mizeză destul de mult pe social, dar e mai degrabă, socot eu, o contrapondere la o idee aproape egoistă a unei mântuiri individualiste. Şi la un moralism segregaţionist.
Însă, cum zicea un prieten, în ansamblu autorul are mai mult nişte intuiţii; nu sapă la rădăcina problemelor sesizate, iar soluţii oferă destul de puţine. Şi tot el se întreba cu ce autoritate face Chalke unele afirmaţii. Se simte în mod vădit lipsa unor note de subsol care să sprijine datele pe care le invocă sau concepţiile de la care se revendică. Uneori sunt pomeniţi autorii, dar era bine să ştim şi cartea, alteori apar numai afirmaţii nude, pe care te întrebi cum le-ar putea dovedi. În plus, rămâne valabilă ideea că nişte contacte cu literatura patristică ar fi putut furniza o temelie mai solidă desfăşurării acestui discurs.
Chiar admiţând că această carte are influenţe liberale deosebit de periculoase, problemele pe care le sesizează autorul şi curajul cu care le ridică ar fi meritat o discuţie serioasă. Cel mai simplu expedient e să concluzionezi că toate hibele semnalate de el se datorează unor oameni insuficient de duhovniceşti. Cu asta însă n-ai făcut decât să vâri capul adânc în nisip, până când vei rămâne singurul desăvârşit din toată Sahara.
Consider că acesta este principalul atu al cărţii: sinceritatea cu care autorul recunoaşte problemele pe care le-a trăit şi disponibilitatea de a le aduce în centrul atenţiei. Ştiu că sinceritatea în sine nu este o virtute, dar cineva trebuie să strige că regele e gol.
Aş vrea, în final, să atrag atenţia asupra unei erori metodologice. Atunci când contestatarul cerea socoteală editurii pentru că n-a semnalat liberalismul cărţii, el se transformă, implicit, într-un factor de decizie, spunând prin asta că enoriaşii de rând nu sunt capabili să decidă în dreptul dumnealor. Altfel spus, aceşti enoriaşi au capacitatea să citească Scriptura, să înţeleagă revelaţia divină, dar când vine vorba de o carte scrisă fără pretenţii de ineranţă, dintr-odată îşi pierd capacităţile.
Dar să admitem obiecţia – întrucâtva justificată – că neavând erori umane în conţinut, Biblia nu riscă să inducă în eroare cititorul fără experienţă sau cu un discernământ scăzut (facem abstracţie aici de faptul că tocmai acest discernământ redus ar putea conduce la răstălmăciri). Asta înseamnă însă că încrederea care se acordă bisericii în discernerea adevăratei învăţături de cea falsă este mai mult o declaraţie populistă decât o realitate.
Şi mai am o observaţie cu caracter mai larg. E o adevărată modă, mi se pare, că dacă nu-ţi convine o persoană, o carte, o situaţie, o instituţie, să plasezi la locul potrivit, adică în văzul tuturor celor interesaţi, o sămânţă de îndoială (Oare de ce n-a făcut cutare asta, ci aialaltă? Sau: Nu pot să vă spun acum ce ştiu, dar…). şi se lasă, deliberat, ca mintea suspicioasă a privitorilor să lucreze, fiindcă punctul de pornire i s-a dat. Aşa se poate distruge reputaţia unui om, se poate compromite orice personaj incomod. Acuzaţia adusă cărţii mi se pare din aceeaşi categorie: vă spun acum că e liberală, dar numai peste o lună vă dezvălui şi de ce. Poate că nu asta a voit, dar asta e ieşit.
Teo, iti recomand articolul scris de Florin Motiu ca raspuns la aceasta dezbatere. Il poti descarca la adresa http://www.predici-reformate.com/images/stories/Chalke_Mesajul_pierdut_al_lui_Isus.pdf
adi
Adi, mulțumesc de indicație. Chiar așteptam acest text și văd că e unul cu adevărat consistent.
E binevenita aceasta analiza. Apreciez efortul de a lumina aspectele considerate liberale. De fapt nu ma surpirinde deloc ce zice Chalke, in sensul ca au mai fost unii evanghelici printre care NT Wright care au obiectii asemanatoare fata de „ortodoxia evanghelica”.
Vasile,
Citește, dacă ai timp, și textul lui Florin, fiindcă e interesant de văzut în oglindă.
Da, se pare că lumea evanghelică este frământată și că se arată mai multe curente de idei. Fundamentaliștii vor striga: liberalii. Dar nu știu dacă tot ce mișcă altfel e tocmai liberal și e neapărat eretic. Rămâne de văzut.