Cărţi traduse în limba română:
1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.
2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.
3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.
Recenzie de Claudia Dudaș
O viață sub semnul paradoxului
Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).
Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic1.
De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.
La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.
Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.
Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este
„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”2.
Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:
„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”3.
Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:
„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”4.
Aceasta nu este decât facultatea atenţiei şi, graţie ei, credinţa are acces la nivelul la care se produce sinteza contrariilor. Această uniune a contrariilor nu presupune şi nici nu îşi propune rezolvarea paradoxului şi nici înţelegerea şi concilierea antinomiilor, căci misterul nu face altceva decât să aducă o nouă lumină în cunoaştere. Lucrurile nu suferă nicio schimbare, nu devin dintr-o dată inteligibile şi perfect cognoscibile, ci lumina misterului ne oferă o perspectivă mai amplă asupra lumii şi, în plus, liniştea că nu ne suntem criteriu ultim şi autosuficient.
Secretul fascinaţiei pentru paradox consistă în faptul de a avea capacitatea – şi curajul – necesară de a vedea multiplele feţe ale realităţii şi de a nu rămâne sub unilateralitatea unui singur punct de vedere, de a percepe lucrurile – sau stările de lucruri – în plinătatea contradicţiei lor şi totuşi de a nu le mutila pentru a le „îndesa” într-un tipar reducţionist, ci a le iubi în toată complexitatea lor paradoxală şi, deci, absurdă. Este necesară onestitatea şi demnitatea de a nu suprima paradoxul din neputinţa de a-l înţelege, ci lumea şi realitatea trebuie asumate aşa cum se dau, aşa cum survin.
Paradoxul se interpune între contrarii, iar cel ce îl întrevede nu se poate afla decât într-o postură paradoxală: niciuna dintre extreme nu îl poate „revendica”, deoarece aparţinându-le fiecăreia în întregime nu este al niciunea. Simone Weil ilustrează acest fapt prin însăşi viaţa ei: ea a asumat poziţia mediană între faptul de a fi creştină în interiorul Bisericii şi cel de a fi creştină în afara ei (întrucât creştinismul este universal, nu poate fi redus la o biserică anume, nici măcar la religia creştină) rămânând creştină „pe pragul Bisericii” fără a primi botezul5.
De o onestitate necruţătoare, Weil nu se ruga de teamă ca rugăciunea ei să nu devină autosugestie, nu voia să se mintă cu sentimente induse şi false. Susţinea că inteligenţa trebuie să se exercite în libertate totală, detaşată de sentimente. Astfel, refuza orice credea că i-ar fi putut periclita luciditatea, până în momentul când evidenţa s-a impus de la sine în 1937, în timp ce asculta cântul călugărilor mănăstirii Solesmes. Iar mai apoi, în 1938, are parte de o nouă experienţă mistică şi mai copleşitoare în timp ce recita poemul lui George Herbert, Love bade me welcome. Din aceste experienţe i s-a tras şi formularea unei teorii în ce priveşte căutarea: reorientarea efortului de la încordarea voinţei la concentrarea atenţiei şi la contemplaţia (de sorginte platoniciană) a frumuseţii lumii, adică mutarea accentului de pe sine, de pe subiectivitate, pe ce este exterior, pe valori şi acţiuni obiective. Iar atunci chiar dacă lucurile rămân aşa cum au fost, ele primesc un plus de semnificaţie. Valorile obiective bune modifică percepţia subiectivă, transformând-o:
„Lumina aceasta te face să vezi în fiecare lucru natural rădăcina supranaturală secretă care îl întemeiază. Lumina aceasta restituie sferei naturalului transparenţa”6.
Înţelegerea nu poate fi provocată: ea vine din exterior. Trebuie doar aşteptată în contemplarea frumuseţii lumii. Survine atunci un moment al instalării certitudinii: o certitudine pentru care n-am făcut nimic, dar în vederea căreia am dăruit totul.
Omul ca mediator
În Ortodoxia Orientală conceptul de mediator este utilizat în două sensuri: primul se referă la Iisus Christos ca mediator între Dumnezeu şi omul căzut; al doilea, la om ca mediator între Dumnezeu şi creaţie.
În viziunea lui Simone Weil, nenorocirea este condiţia proprie omului, având două finalităţi. Doar când ajungem nenorociţi ne descotorosim de tot ceea ce suntem, reduşi fiind la propria esenţă. Această postură privilegiată este singura intersecţie între materialul şi spiritualul pure, dăruind nenorocitului posibilitatea să aleagă realul. Este marele merit al nenorocirii, afirmă Simone Weil, acela de a permite accesul la real.
Realul este tăcerea divină:
„fiinţa – devenită nimic, devenită transparenţă – percepe misterul însuşi, percepe tăcerea ilimitată a lui Dumnezeu. Tăcerea aceasta este realul în miezul lui cel mai dens, de nediscernut pentru gândire, este incomprehensibilul din care decurg toate sensurile, e «cuvântul secret», total al lui Dumnezeu. În plenitudinea ei de dincolo de orice distincţie, tăcerea aceasta e percepută ca un spaţiu fără margini şi fără dimensiuni, care nu admite «perspective»”7.
Al doilea beneficiu al nenorocirii este că face carnea sensibilă la univers, la alteritate. Dacă prin fericire apercem cu sufletul frumuseţea lumii,
„de fiecare dată când avem de îndurat o durere, putem spune pe drept că universul, ordinea lumii, frumuseţea lumii, supunerea creaţiei faţă de Dumnezeu sunt cele care ne intră în carne.”8
Nenorocirea îl face pe om capabil să devină intersecţia între Dumnezeu şi creaţia sa:
„îmi închipui fără greutate că el [Dumnezeu] iubeşte acea perspectivă a creaţiei care nu poate fi obţinută decât din punctul unde mă aflu eu. Dar unde mă interpun ca un ecran. Trebuie să mă retrag pentru ca el să vadă perspectiva. […] Nu doresc câtuşi de puţin ca această lume creată să nu-mi mai fie perceptibilă, ci să nu-mi mai fie mie perceptibilă. Mie nu îmi poate spune secretul ei, care e prea înalt. Dacă mă îndepărtez, creatorul şi creatura îşi vor împărtăşi secretele. A vedea un peisaj aşa cum e atunci când nu sunt de faţă”9.
De asemenea, omul devine intersecţia lumii materiale şi a celei spirituale. Fiind loc de întâlnire între Dumnezeu şi creaţia sa şi între Dumnezeu şi el însuşi, omul decreat este golit de toate determinaţiile sale, de tot ce îi este propriu. Ajunge deschis către tot, devine limită între două lumi.
Nenorocirea umană este intim legată de cea divină. Dumnezeu este nenorocit până în „momentul” în care omul în nenorocire decide să iubească „în vid” şi să se decreeze. În punctul de vid uman, când omul este distrus din interior, Dumnezeu coboară şi ridică la sine duhul nenorocitului. Rămânând în condiţia sa de nenorocire, omul încetează a mai fi nenorocit, devenind un mediu transparent în care se dispersează nenorocirea divină. Iar Dumnezeu dobândeşte acces la el însuşi „străbătând” prin om. În acest sens destinul lui Dumnezeu este în mâinile omului. Dar este vorba doar despre omul care nu încetează să iubească în nenorocire, având în vedere că nenorocitul care se agaţă de compensaţii pământeşti este redus la statutul de obiect, supunându-se oricum, dar precum un lucru fără voinţă.
Acesta este „sistemul” ascultării, al supunerii totale al lui Simone Weil. Ea însăşi susţinea că pentru ea libertatea totală ar fi să fie perfect determinată, să nu poată face nimic decât prin constrângerea situaţiilor exterioare, a evenimentelor şi a împrejurărilor, întrucât considera că lumea creată de Dumnezeu este perfect supusă. Deci orice constrângere din partea naturii, orice fenomen natural şi chiar social este un mecanism supus lui Dumnezeu. Decizia omului de a se supune sau nu nu influenţează rezultatul final al vieţii şi al lumii, ci doar propriul său traseu, propriul său destin.
Şi cine ar putea suporta cea mai adâncă nenorocire umană dacă nu omul perfect: Iisus Christos? Ceea ce se reduce la a afirma că în inima – frântă – a omului se întâlnesc nenorocirea şi iubirea supranaturală. Crucea este intersecţia iubirii „în vid” şi a necesităţii pure. Pe Cruce se uneşte iubirea-sfâşiere (nenorocirea) cu iubirea-identitate (Treimea):
„Ea [crucea] e mister atemporal […]: mister în sensul weilian al termenului pentru că uneşte marile contrarii, nenorocirea cu perfecţiunea divină; atemporal fiindcă e iubire divină în act, act intra-divin. Axul crucii nu dă numai loc creaţiei, îi dă şi sensul supranatural: a restitui lui Dumnezeu posibilitatea călătoriei nestânjenite către sine însuşi”10.
Pe cruce Christos este mediatorul perfect al cărui exemplu trebuie să îl urmeze şi omul. Regăsim această idee şi la Părinţii Bisericii. În persoana lui Iisus Christos sunt unite, dar fără a fi amestecate, natura divină şi cea umană, cea din urmă fiind răscumpărată şi reînnoită prin Întruparea şi Răstignirea lui. Christos rămâne un punct fix, o limită între Dumnezeu şi umanitate şi, prin aceasta, răscruce şi loc comun, de întâlnire între ei. Este mediatorul perfect între divinitate şi umanitate fiind atât Dumnezeu, cât şi om. Devine astfel cert pentru fiinţa umană că
„Dumnezeu-Omul Christos constituie locul de inserţie în Dumnezeire a fiecărei existenţe umane; că, în mod virtual, orice om este de pe acum un frate al lui Christos ca participant la natura umană total asumată de el; că, în sfârşit, fiecare om este chemat să unească prin har, în ipostasul său creat, natura proprie cu natura divină, după arhetipul Logosului dumnezeiesc necreat, ipostas al celor două naturi inefabil unite prin întruparea kenotică”11.
Aceste ultime cuvinte reprezintă, în Tradiţia Ortodoxă, datoria omului ca mediator, fondată pe principiul conform căruia Dumnezeu s-a întrupat ca omul să se îndumnezeiască. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om printr-un proces kenotic, tot aşa omul nu se poate îndumnezei decât prin umilinţă şi devenind mediator între natura sa umană şi fărâma de dumnezeire primită prin Creaţie (chipul), pierdută la Cădere şi redobândită prin jertfa Christosului (asemănarea). Mai mult chiar, omul devine salvator al întregii creaţii şi mediator între ea şi Dumnezeu exact prin faptul de a fi purtăror al chipului lui Dumnezeu.
1 Cf. Albertine Thévanon, „Avant-propos”, în Simone Weil, La condition ouvrière, Paris, Ed. Gallimard, 1951, Collection Idées, N˚ 52, p. 14.
2 Anca Manolescu, „O Antigona, o fiinţă imposibilă…”, în Simone Weil, Greutatea şi harul, Trad. Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003, p. 5.
3 Anca Manolescu, „O Antigona, o fiinţă imposibilă…”, în Simone Weil, Greutatea şi harul, Trad. Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003, p. 7.
4 Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 116.
5 Cu toate că Simone Petrement (prietena şi biografa lui S. Weil) susţine ca improbabil botezul lui S. Weil, o altă prietenă de-a filosoafei, Simone Deitz, declară că ea însăşi ar fi botezat-o (cf. Allen, Diogenes; Springsted, Eric O., Spirit, Nature and Community. Issues in the Thought of Simone Weil, State University of New York Press, 1994, p. 4).
6 Anca Manolescu, „Disciplina anevoioasă a atenţiei” în Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 6.
7 Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 121.
8 Simone Weil, Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea, în Autobiografie spirituală, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p.85.
9 Simone Weil, Ştergere, în Greutatea şi harul, Bucureşti, Ed. Humanits, 2003, p. 81.
10 Anca Manolescu, Op. cit., p. 125.
11 André Scrima, Antropologia apofatică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 132
Notă: Fragmentul de față face parte dintr-o disertație susținută la Facultatea de Filosofie a UBB, Cluj.
„odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga”
„Lucrurile nu suferă nicio schimbare, nu devin dintr-o dată inteligibile şi perfect cognoscibile, ci lumina misterului ne oferă o perspectivă mai amplă asupra lumii şi, în plus, liniştea că nu ne suntem criteriu ultim şi autosuficient.”
„Este necesară onestitatea şi demnitatea de a nu suprima paradoxul din neputinţa de a-l înţelege, ci lumea şi realitatea trebuie asumate aşa cum se dau, aşa cum survin.”
„Înţelegerea nu poate fi provocată: ea vine din exterior. Trebuie doar aşteptată în contemplarea frumuseţii lumii. Survine atunci un moment al instalării certitudinii: o certitudine pentru care n-am făcut nimic, dar în vederea căreia am dăruit totul.”
Am descoperit-o pe Simone absolut din intamplare, n-auzisem de ea pana anul asta. Am extras aici cateva citate din textul de mai sus care exprima cel mai bine ceea ce stiam deja dar nu stiam ca cineva poate sa explice aceasta „stiinta” atat de clar si concis.
Fara sa indraznesc sa ma compar cu ea pot spune ca imi sunt atat de familiare multe dintre ideile si conceptiile ei incat la citirea lor am tresarit ca la vederea fotografiei unei rude de mult disparute sau de existenta careia nu am stiut pana acum.
Tin minte ca ai promis ceva despre ea inca de cand am preluat si eu ceva despre ea in defunctul meu blog.
Mersi Teofil.
Dacă e să-mi mulțumești mie, apăi singurul lucru pe care l-am făcut a fost să insist pe lângă Claudia să traducă textul și să mi-l dea să-l pun pe blog. În rest… nimic nu îmi aparține. Doar câteva observații minore am făcut și eu.
Însă pe Simone Weil am descoperit-o mai demult (îi mulțumesc lui Cătălin L. pentru treaba asta!), înainte să-i fie traduse cărțile în românește, pe când Anca Manolescu posta fragmente doar pe internet (nu spun asta ca să mă laud că știu de ea de mai multă vreme ca tine 😉 ). Adevărul e că mereu m-a uimit concizia și esențializarea de care e capabilă.
Claudia mi-a zis mai multe și despre viața și relațiile lui S.W. E, într-adevăr, un om cum rar ți-e dat să vezi.
Reblogged this on "If Music be the Food of Love, play on…".
[…] Chipuri ale umanității la Simone Weil […]
Reblogged this on BLOGUL UNEI BUNICI.