Titlu: Treburi cerești. Lecturi zilnice (2 vol.)
Titlul original: The Business of Heaven
Autor: C.S. Lewis
Traducător: Mirela Adăscăliței
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: vol. I: 224, vol. II: 240
ISBN: 973-50-1006-2
Preț: 19,98 RON
Recenzie de Teofil Stanciu
„Nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău este
până în momentul în care încearcă din răsputeri să fie bun.”
„Un creştin nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci unul care are capacitatea
de a se căi şi de a se ridica, luând-o de la capăt după fiecare poticnire.”
(C.S. Lewis)
C.S. Lewis e dintre acei puțini autori creștini utili ca portstindard. Când vrei să scoți în față un intelectual creștin de calibru, cu oarece orientare mai evanghelică, irlandezul se impune aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât citit.
Cartea pe care încerc să o prezint aici a fost concepută de către Walter Hooper, secretar personal (pentru scurtă vreme) a lui C.S. Lewis și „administratorul patrimoniului literar” al autorului, după moartea acestuia. Gândite sub forma unor meditații zilnice, cele două volume (ale traducerii românești) conțin fragmente din diferite scrieri, inventariate la final pe zile și titluri.
Se poate spune că Lewis este un apologet inteligent, lucid și onest al creștinismului, dar totodată este un autor incomod, a-normal, deconstructivist, conservator, vizionar, prudent, înțelept, ironic, împăciutor, necruțător, rafinat. Nu insist cu epitetele acestea decât pentru a sugera multiplele fațete ale scrisului său de înaltă ținută culturală și incontestabilă valoare creștină.
Ceea ce m-a surprins de fiecare dată la acest autor a fost concizia cu care reușește să tranșeze subiecte ce, la noi sau aiurea, stârnesc adesea dispute aprinse îndelungi, dar sterile. Socot că e o dovadă de înalt discernământ spiritual capacitatea de a sesiza esențialul și de a nu disprețui amănuntul semnificativ.
Reflexele mele cultural-educaţional-religioase (dobândite în mediul creştin natal) au fost puse la grea şi meritată încercare în confruntarea cu ideile lui Lewis. Am primit o lovitură în mult clamata şi fundamentala (aşa mi s-a sugerat) simplitate a religiei creștine:
„Nu folosește la nimic o religie simplă. În definitiv, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt.” (vol. 2, p. 119).
La fel şi adulata sistematizare imperios necesară:
„Putem observa că învățăturile Mântuitorului nostru, în care nu există nicio imperfecțiune, nu ne sunt date în acea formă șablon, precisă, sistematică pe care am fi așteptat-o sau dorit-o. Nu avem decât spuse relatate de alții, cele mai multe rostite ca răspuns la întrebări, turnate în oarecare măsură în tiparul contextului. Iar atunci când le vom fi adunat pe toate, tot nu le vom putea reduce la un sistem. El propovăduiește, dar nu ține prelegeri. S-a folosit de paradoxe, proverbe, exagerări, parabole, ironii” (vol. 2, pag. 130).
Mi s-a inoculat – cel mai probabil şi cu concursul meu – discret, dar eficient (prin felul în care erau judecate şi pedepsite) ideea că păcatele care afectează imaginea sunt dintre cele mai grave. Când colo, iată ce citesc în Lewis:
„Păcatele trupului sunt rele, însă cel mai puţin rele dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt toate pur spirituale: plăcerea de a-i scoate pe alţii vinovaţi, de a te purta despotic şi condescendent, de a strica plăcerea altora, de a vorbi de rău pe la spate; plăcerile puterii şi ale urii” (vol. 1, pag. 110).
Autorul continuă în aceeaşi notă:
„Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului-simţ.” (vol. 1, pag. 114).
Când venea vorba de virtute, am crezut multă vreme că, odată ce eu am renunţat la anumite lucruri (nu neapărat vicioase, dar pasibile de viciu) musai să-i determin şi pe alţii să renunţe.
„Una dintre trăsăturile distinctive ale unui tip anume de om rău este că nu poate renunţa la ceva el însuşi fără să vrea ca toţi ceilalţi să renunţe la rândul lor la acel lucru. Aceasta nu este calea creştină.” (s.m.)
Lewis apără un creștinism esențial, dincolo de separațiile denominaționale (pe care le consideră un „păcat” și un „scandal”), un creștinism deschis, viu, dialogal, foarte conștient de propriile temelii și de caracterul lor imuabil şi poate tocmai de aceea suplu, nescorţos, relaxat. Aș remarca, de pildă, că britanicul lasă deschisă posibilitatea ca și oameni din alte religii să fie mântuiți. De asemenea, în interiorul creștinismului, contestă supremația și exclusivitatea unei paradigme sau a unui model.
Iată:
„Cred că Dumnezeu ne mântuieşte pe căi infinit de diferite şi care permit diferite grade de conştienţă a destinatarului. (vol. 2, pag. 181)
Sau:
„Oamenii sunt oglinzi sau «purtători» ai lui Christos către alţi oameni. Uneori sunt nişte purtători inconştienţi”. (vol. 2, pag. 186)
Merge până acolo încât, în contextul discuției despre rugăciune, afirmă:
„Orice idee despre El ne-am format, El trebuie să ne-o sfărâme din milă.” (vol. 2, p. 165)
Totuși, această remarcă ce pare să arunce în aer cu totul orice posibilitate de reprezentare trebuie citită în paralel cu o alta, precum următoarea:
„Nu are niciun rost să încercăm să fim mai spirituali decât Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut niciodată ca omul să fie o făptură pur spirituală. Acesta este motivul pentru care El se folosește de lucruri materiale precum pâinea și vinul pentru a insufla în noi o nouă viață.” (vol. 2, p. 137)
E clar că o asemenea afirmație iscă nedumerire și intră în polemică deschisă cu tendința de a contesta și/sau vulgariza orice reprezentare religioasă de natură fizică (de la icoane – considerate idolatre sau inutile – la vinul împărtășaniei – înlocuit din exces de zel nătâng cu suc de fructe sau pepsi).
Chiar dacă lectura acestor texte poate oferi delicii intelectuale și bucurii spirituale, motive de jubilație victorioasă (sau, mai rău, vindicativă) nu prea se ivesc niciunui cititor onest și riguros. Orice teză își găsește repede și antiteza care să tempereze elanurile ideologice sau fixaţiile monomane. Lewis nu este un revoluţionar, nu poate fi invocat ca ideolog, nu se lasă prins cu uşurinţă în categorisiri facile.
Dacă l-am citi mai cu atenţie pe inventatorul Narniei, poate că am reuşi să înţelegem mult mai bine ce riscuri pândesc Biserica şi creştinismul nostru instituţionalizat.
„În fiecare Biserică, în fiecare instituţie, există ceva care mai devreme sau mai târziu se îndreaptă chiar împotriva scopului pentru care a fost ea creată.” (vol. 1, pag. 117).
Sau o observaţie ce ne priveşte direct, ca indivizi:
„Ori de câte ori descoperim că viaţa noastră religioasă ne face să ne socotim buni – şi mai ales mai buni decât altcineva – cred că putem fi siguri că asupra noastră lucrează nu Dumnezeu, ci diavolul” (vol. 1, pag. 113). Şi când te gândeşti că această trufie mi s-a insinuat încă din copilărie. şi când constaţi că ea proliferează transdenominaţional…
Probabil că nu vă e necunoscut faptul că, îndeobşte, personajele literare negative sunt considerate mult mai atractive decât cele pozitive. Lewis explică de ce se întâmplă acest lucru. Însă această explicaţie pică foarte prost aplaudacilor moderni – deloc puţini sau nesemnificativi – care mizează pe eroii negativi, susţinând totodată că „binele este plictisitor”. Lucrurile stau astfel pentru că
„dacă încerci să conturezi un personaj mai bun decât tine însuţi, tot ceea ce poţi face este să iei cele mai bune momente pe care le-ai avut şi să ţi le imaginezi prelungite şi înglobate mai consistent în acţiune. Însă adevăratele virtuţi pe care noi nu le posedăm deloc nu le putem înfăţişa decât într-o manieră pur externă. Nu ştim cu-adevărat cum este să fii în pielea unui om mult mai bun decât noi înşine.” (vol. 2, pag. 94). Pe când crearea unui personaj negativ este relativ simplă: „nu este nevoie decât să-ţi dai frâu liber în imaginaţie unora dintre patimile rele care, în viaţa reală, încearcă întotdeauna să-şi rupă funiile cu care sunt legate”.
Usturătoare observaţie. Dar mă gândesc că un Dostoievski, de pildă, ar fi fost de acord cu ea.
Însă nici cititorii nu scapă prea ieftin. Percepţia mai profundă a personajului negativ provine, spune Lewis, din faptul că ne putem mult mai bine proiecta în rău decât în bine:
„pentru a ne proiecta într-un personaj pozitiv, trebui să facem ceea ce nu putem face şi să devenim ceea ce nu suntem… Satana lui Milton îi permite să contureze bine personajul, la fel cum Satana din noi ne permite să-l receptăm.” (vol. 2, pag. 95)
Autorul biciuieşte astfel atât orgoliul modern, umanist sau egolatru, ateu sau mistic, amoral sau profund principial, cât şi orgoliul creştin, predestinat sau liber, bigot sau emancipat, protestant sau tradiţional. Dar nu o face cu răutate, ci cu multă înţelegere, cu pricepere, cu rafinament, cu o inteligenţă tăioasă și o credinţă nedisimulată.
În lumina acestei culegeri din textele lui C.S. Lewis, individul și societatea de azi arată caricatural, dacă nu chiar monstruos. Actualmente nu se mai poate miza pe onestitate nici măcar în demersurile academice, adevărul a devenit o chestiune meteorologică sau digestivă, realitatea este dependentă de percepția selectivă a fiecăruia. Tradiţia autentică, cea care obligă şi normează, ne înspăimântă, însă suntem ahtiaţi după tradiţii (şi mitologii) contrafăcute, fabricate la comandă şi folosite pentru a dobândi o falsă legitimitate.
Lewis e un autor care a ales creştinismul din onestitate, după cum mărturiseşte în Surprins de bucurie. Admirabil mi se pare că niciodată nu a renunţat la această onestitate. Că a fost dispus ca pe la vreo 60 de ani să-şi pună la încercare autenticitatea credinţei şi să-şi revizuiască validitatea concepţiilor (A Grief Observed). Nu mulţi oameni au acest curaj. Este unul dintre motivele care mă determină ca, în chestiunile controversate ale generaţiei noastre (pe care le-a abordat), să-i acord mai mult credit decât contemporanilor mei.
Treburi cereşti n-a trecut neobservată. Adrian Romilă îi consacra o prezentare în revista Luceafărul, în 2007 – text reluat de către Mihail Neamțu pe blog – care susținea că această carte e una „pe care creştinii ce se ocupă, deocamdată, de treburile pământeşti, nu o pot rata”. Nu ştiu dacă a fost luat în serios, dar ştiu că avea mare dreptate.
Întreprinderea mea nu s-a vrut atât o recenzie cât o momeală care să vă amintească (sau să vă descopere, dacă nu știați deja) ce spune și cum spune un autor demn de atenția confraților creștini contemporani. De aici și „împrăștierea” care caracterizează acest text. Plus că densitatea de idei din scrierile lui Lewis merita, zic eu, o exemplificare cu texte, nu o parafrază.
Unul din primele mele comentarii de pe blogurile tale este tot la un articol legat de C S Lewis. iti ceream atunci motive pentru care NU ar trebui sa citesc ceva de Lewis.
Mi-a placut ca, in spiritul common-sensului pe care-l gasesti din belsug in scrierile lui, ai gasit „leac” si pentru ironia mea.
Descopar aici motive suplimentare pentru care nu (mai) pot citi ceva scris de el si pentru care am alergie la toata seria haripotericeasca (fara sa fi citit un rand). e simplu: imi sunt prea familiare.
In cei 14 ani (poate mai multi dar i-am „aranjat” sa fiu in ton cu personaje biblice) traiti in pustie, timp in care „n-am avut legaturi” cu fratii si bisericile de nicaieri am adunat pe cale naturala si fara intentie ganduri, idei, intamplari si relatii care m-au adus pe nesimtite la aproximativ aceleasi concluzii pe care le gasedsc sintetizate aici in textul de fata.
Sunt uimit (fara sa ma tem de lipsa de modestie) cate expresii chiar pe care citesc acum ca le-ar fi folosit Lewis, le-am folosit si eu de-a lungul timpului in discutii filosofico-religioase). Nu suport compania lui asa cum n-o suporti pe cea a fratelui cu care ai impartit 18 ani camera dubla dincasa prea aglomerata, hainele, pantofii si locul la masa.
Semanam prea mult si simt nevoia sa ma distantez , sa ma amestec in multime si sa gust diversitatea.
Intr-un alt comentariu de la inceputurile surfingului meu blogeristic, pe blogul lui Danut Manastireanu de data asta) imi exprimam parerea ca modelul crestin anglo-saxon este cel mai avansat dpdv istoric si ca daca il intelegi vei intelege evolutia crestinismului in restul lumii.
C S Lewis este unul din ante-mergatorii, vizionarii acestui crestinism
Sam, am înțeles acum mai bine, cred, ce ziceai atunci. Interesant punctul tău de vedere. Cred că unii au parte de acea detașare de care vorbești parcurgând kilometri, alții parcurgând cărți. Pentru mine, Lewis e distanța pe care ai pus-o tu între tine și istoria ta personală românească.
Nu țin minte să te fi întrebat: în ce grupare evanghelică te-ai format? Nu-i musai să răspunzi. Ca unul format în medii baptiste (în care culpabilizarea era unul dintre procedeele de referință) am avut mereu nevoie de autori care să lărgească strânsoarea falselor vinovății. Proaspăt absolvent de liceu, eram ceva mai îngăduitor cu catolicii, dar din motive pragmatice: au fost creatori de civilizație. În rest, toți (în afară de evanghelici) mi se păreau de-a dreptul păgâni. D-aia îi prețuiesc pe cei ca Lewis acum când am ajuns să înțeleg altfel, să prețuiesc altceva.
Ar mai fi o chestiune. Mi se pare interesant că, într-o discuție cu cineva, am ajuns tot către creștinismul anglican ca model cu care am agrea. Ca atitudine (nu și ca dogmă) eu mai am niște afinități cu greco-catolicii. Fiind ei „între”, fac o echilibristică ce nu poate fi doar rodul diplomației episcopale. Cred că au ceva mai mult de atât și deschiderea lor, oricât de dificilă sau contestată, mi se pare sănătoasă.
[…] Via: scriptorie.wordpress.com […]
Copil fiind priveam cu o usoara invidie pe colegii de generatie baptisti: la biserica lor se studia mai temeinic Biblia si „ora de rugaciune” nu tinea chiar o ora ca la noi penticostalii.
La subiect: nu ma refeream la anglicani ci la aroma crestina din viata de toate zilele ale bastinasilor din lumea in care traiesc de vreo 8 ani si. E interesant sa poti discerne din morala faptelor marunte mostenirea religioasa a unei culturi. Asazisa paganizare a lumii de aici o vad ca pe o maturizare spre imbatranire. Ca si crestinul individual, colectivitatile cresc si ajung la stadiul in care varsta isi spune cuvantul; nu mai simti nevoia ca in tinerete sa perorezi la nesfarsit pentru a-ti confirma pozitia in turma. Apropierea mortii te face intelept si resemnat, vei contempla tot mai mult natura si tot mai putin ratiunea umana.
O tema pentru sociologia religiei. Pentru tinerii nerabdatori sa vada roadele credintei plutind la suprafata ca uleiul:)
Fiind atât de departe, înțeleg foarte puțin din ce zici. Și se bate puțin cu imaginea de țară ateistă pe care nu prea știu cum mi-am format-o despre GB. Nu zic că neapărat s-ar exclude una cu alta, ci că m-ar interesa să înțeleg mai mult și mai bine.
Poate ajung cândva pe acolo și adun impresii suplimentare.
E greu sa cunosti o tara doar vizitand-o.
Daca ateist inseamna neinteresat de religia organizata s-ar putea sa ai dreptate. Pentru mine insa nu (mai) e esential. Criteriul meu de evaluare e masura in care cineva se apropie de modelul cristic de viata. Care ar avea cateva repere importante (pentru mine din nou, nu ma intereseaza aproape deloc valoarea lor teologica): moderatia, acceptarea diferentelor, constienta limitelor proprii, auto-ironia ca forma de modestie si altele.
Ce voiam sa spun cu imbatranirea e ca natiunile pot fi asemanate cu indivizii: se nasc, cresc, devin adulti si imbatranesc. GB este o natiune batrana si din ceea ce am inteles eu traind printre ei e ca din motive probabil de gene au o luciditate ceva peste media celorlalte popoare din Europa cel putin ceea ce i-a facut sa imbatraneasca mai repede. De unde oboseala fata de religie. Desi a fi batran si obosit nu e un pacat ci un destin.
Ca si la indivizi, reflexele adunate si slefuite in secole de crestinism intens de viata traita la maxim (vezi istoria lor atat religioasa cat si laica) nu s-au pierdut ci au devenit tot mai putin „in your face”.
E prea mult de analizat si probabil „prea departe” de lumea romaneasca deci neinteresant.
Multumesc pentru rabdare though 🙂
ai mamă, da citeţti, nu glumă!
fain.
de fapt cu ce te ocupi?
Cu editări, traduceri, corecturi. Plus un… anticariat în Oradea.
Îmi ziceam că mi-ar plăcea să existe un loc cu referințe (pe cât posibil competente și credibile) despre cărți care se referă la creștinism – fără (de)limitări confesionale. Din păcate, eu nu pot ține aici un ritm alert, fiindcă mă solicită mai mult chestiile de serviciu.
Dar încet-încet…
citeste americanizarea crestinismului scrisa de fratele tau Gene Edwards, unde chiar un misionar demasca afacerile de milioane de dolari pe care le fac de pe urma prostilor, si tehnicile de distrugere a unei societati religioase, inlocuind-o cu o serie de secte americane.
http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Americanizarea%20crestinismului/index.html
declaratia lui Gene Edwards (fost misionar)
Aflaţi vă rog, că (1) bisericile americane şi organizaţiile parabisericeşti au intrat în afaceri. Exportăm. Voi sunteţi importatorii. (2) Aceste două instituţii americane vă vor americaniza. (3) Când noi venim la voi nu ştim nimic despre adevărata viaţă a bisericii. (4) Vom călca în picioare cultura voastră.
Produsul exportat de către biserica instituţionalizată şi de către organizaţiile parabisericeşti nu este altceva decât expresia creştinismului american din zilele noastre. Când sunt combinate, aceste două forţe devin o maşinărie gigantică.
Dar cel mai mare rău al creştinismului americanizat este următorul: după ce credinţa creştină a fost americanizată va apărea o mentalitate mondială atât de înrădăcinată, atât de înfumurată şi de jalnică, încât cineva, când va citi în Noul Testament, nu va vedea decât creştinismul din zilele noastre.
Stimate Laurențiu,
Știu despre americanizarea creștinismului mai mult decât îmi doresc. Cu toate acestea, mă tem și de talibanizarea naționaloidă a creștinismului, în transformarea lui într-o religie exclusivistă a tribului.
E o realitate că religia creștină este afectată de influențe occidentale, dar mi-e la fel de limpede că nu tot ce aduce Occidentul e catastrofă și trebuie repudiat. O interacțiune între comorile ortodoxiei (multe și necunoscute unei mari părți a celor care se declară/doresc ortodocși – o spun cu multă tristețe) și oameni de tipul lui Lewis din vest mi s-ar părea mai mult decât binevenită. Mi-e greu să suport atât habotniciile occidentalizaților evanghelici care se cred buricul pământului (ce de burice mai are mama Terra!), dar la fel de greu de suportat sunt și habotniciile ortodoxiei. Un dialog al surzilor din care nimeni nu are de câștigat, dar fiecare se simte îndreptățit în poziția pe care o adoptă și confirmat în prejudecățile sale.
Faptul că toate tradițiile creștine au dat oameni de certă spiritualitate și martiri incontestabili, ar fi un argument suficient că Dumnezeu nu pleacă urechea la idiosincraziile noastre sau la bigotismele de trib.
Repet, îmi repugnă de la un punct încolo tăvălugul americanizant, dat asta și în societate, nu doar în Biserică.
Sincer, nu pricep foarte clar unde bătea observația dvs., dar cred că nu către Lewis (care era britanic și a scris, între altele, o prefață la Sf. Atanasie cel Mare pentru care avea mare prețuire), ci mai degrabă la autorul recenziei.
[…] trailer-urile pentru Călătorie pe mare cu Zori de zi, ecranizare după cartea omonimă a lui C.S. Lewis. Aici mă văd silit să fiu prudent. Nu știu, în realitate, cât de omonim va ieși titlul […]