Carți esențiale ale secolului XX

Un top propus de revista Christianity Today

În aprilie 2000, revista Christianity Today publica o listă cu cele mai importante 100 de cărți ale secolului XX. Peste 100 de colaboratori ai revistei au fost rugați să numească cele mai bune zece cărți religioase ale secolului, adică acele cărți care au avut o influență semnificativă și de durată asupra credinței creștine. Iată ce a rezultat în urma acestui sondaj. Primele 10 titluri sunt în ordinea în care s-au clasat, apoi, celelalte sunt în ordine alfabetică.

Pentru cărțile care au fost traduse în românește, am făcut și precizări bibliografice, astfel încât să poată fi reperate mai ușor de către oamenii interesați.

1. C. S. Lewis – Creștinismul redus la esențe (SMR, 1987) sau Creștinism pur și simplu (București, Ed. Humanitas, 2004)

2. Dietrich Bonhoeffer – Costul uceniciei (Cluj-Napoca, Ed. Logos, în curs de apariție)

3. Karl Barth – Dogmatica Bisericii (București, Ed. Herald, 2008 – o selecție din monumentala operă în 14 vol.)

4. J. R. R. Tolkien – Stăpânul inelelor (București, Ed. Rao, 2003)

5. John Howard Yoder – The Politics of Jesus

6. G.K. Chesterton – Orthodoxia (Pitești, Ed. Paralela 45, 2000) sau Ortodoxia. O filosofie personală (București, Ed. Humanitas, 2008)

7. Thomas Merton – The Seven Storey Mountain

8. Richard Foster – Disciplinele spirituale (Cluj-Napoca, Ed. Logos, 1996)

9. Oswald Chambers – Ce am mai bun pentru Cel Preînalt (Oradea, Ed. Cartea Creștină, 1996)

10. Reinhold Niebuhr – Moral Man and Immoral Society

Celelalte 90, în ordine alfabetică, după numele autorului:

Windows to Heaven

Titlu: Windows to Heaven. Introducing Icons to Protestants and Catholics
Autor: Elizabeth Zelensky & Lela Gilbert
Localitate: Grand Rapids, Michigan
Editura: Brazos Press
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: 142
ISBN: 1-58743-109-2
Preț: 18$

Recenzie de Alexandru Nădăban

Elizabeth Zelensky and Lela Gilbert have written a book intended to be useful to both Protestant and Catholic believers. As a Protestant and an Eastern European theologian I might have expected some kind of triumphalistic presentation of icons. This commendation is different. I was a little disappointed because Romania, a country with a strong Eastern Orthodox majority and a Latin based language, is not mentioned at all, but you cannot satisfy all readers. However, both the direct message about the advantage of using icons as a means to approach divinity and the subliminal one which revolves around the advantage of being an Eastern Orthodox believer come across quite well.

Understandably the two authors do not want to overwhelm the reader by giving a strong and in-depth theological study of icons, or by exploring the disputes around them. Instead, they prefer to present just five icons and an altarpiece from an Eastern Orthodox Church. The cover gives an immediate definition of icons: windows to heaven.

The book is organised into seven chapters with an interesting introduction and a brief but well-written epilogue. While undermining common prejudices and misconception about icons in western society, the authors take us on a short but stimulating ride through the history, art and geography of Eastern Europe, with particular emphasis on Slavic Orthodoxy. The reader receives an impression similar to that from watching a „Lord of the Rings” movie. Legends, myths and tradition uncover Eastern Orthodox mysticism encapsulated in the icons of the Eastern Orthodox Church. Taking this bird’s-eye view approach, which is what the book has to do, allows things flow smoothly and naturally towards the conclusion, and the authors’ aim of introducing icons to Protestants and Catholics seems to be fairly well realised. Things are made more complex for Protestants and Catholics who spend their whole lives in countries where icons are not seen as windows of this kind.

Windows to Heaven does not distinguish between Protestants and Catholics despite the clear differences between them which most of us are aware of. The book thus cannot be categorised as a classic polemic. It presents one of the major differences between the Eastern Orthodox tradition on the one hand and Protestants and Catholics on the other. Generally it makes many good points in favour of the Eastern Orthodox Church.

Critica „raţiunii” ritualice

Titlu: Căderea în ritual
Autor: Iosif Țon
Localitate: Oradea
Editura: Cartea Creștină
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 272
ISBN: 9789731988092
Preț: 30 RON

Recenzie scrisă de Daniel Fărcaș

Despre matricea spirituală (stricto sensu) a românilor s-a scris încă prea puţin. Matricea stilistică manifestă în spaţiul mioritic interior – prin excelenţă ondulatoriu şi inconsecvent –, în care hălăduim la Porţile Orientului, este insuficientă (cu sofianicul ei prea triumfalist) ca să poată da seama de fenomenul complex al religiozităţii românilor. Nici îngrijorarea maioresciană la priveliştea formelor fără fond – pentru care timpul curge, totuşi, „în sus” ori de câte ori fondul se grăbeşte să satureze formele – nu ne poate ajuta prea mult. Tot aşa cu optimismul sincronist al lui Lovinescu. Ultima carte publicată de Iosif Ţon[i] îşi propune să investigheze – într-un ton pastoral, pe alocuri cu turnuri de enciclică – tocmai destinul religiozităţii la români.

Recentul volum este, aşadar, un volum despre… cădere. În cartea lui Iosif Ţon, timpul nu urcă zglobiu către un „mai sus” şi un „mai înalt”. În cartea lui Iosif Ţon, ghemul timpului pare să se desfacă, aşa cum în poemul lui Hesiod vîrstele omenirii cad, alunecînd de la vîrsta de aur la cea de argint, spre cea de bronz, de fier, spre eroi şi apoi către epigoni. În fond, una dintre tezele centrale ale Căderii în ritual este că religiile nu evoluează, ele se degradează şi cad în forme inferioare de religiozitate. Căderea edenică devine astfel un model explicativ al diversităţii religioase şi, mai cu seamă, ritualice. Uşor asimetrică, cartea identifică, în prima parte, un model explicativ al religiilor în genere, circumscrie apoi esenţa creştinismului şi deturnările ei, pentru ca partea a doua să fie rezervată evaluării religiei românilor; iar partea a treia oferă perspectiva luminoasă a unui urcuş (iată o încheiere surprinzătoare pentru o carte despre cădere).

Citind cartea lui Iosif Ţon, nu se poate să nu încerci o altă percepţie a sentimentului iubirii de patrie: fără exaltări semănătoriste, fără triumfalisme păşuniste, fără umori gîndiriste; un fel de a-ţi iubi patria altfel decît idilic, arătîndu-i căderile şi nădăjduind întru ridicări.

Scrisă de un filolog prin formaţie, teolog prin re-formaţie, dascăl prin înclinaţie, păstor de suflete prin vocaţie, în Căderea în ritual, Iosif Ţon aproximează spiritualitatea naţională, abordînd-o din multiple puncte de vedere (dinspre istorie, folclor, sociologie, dar mai ales dinspre teologie). Sprijinindu-se pe un aparat critic aparte, autorul citează din autori iluştri precum A:D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dumitru Stăniloae, Philip Schaff, Rufolf Otto, dar şi din Părinţii Bisericii (Ioan Gură de Aur, Tertulian, Grigore Taumaturgul), fără să neglijeze cercetările recente ale lui Daniel Barbu, Mihai Bărbulescu, Sorin Nemeti, dar nici pe Părintele Cleopa ori pe teologul Ioan Brie.

„Vîrstele” religiei

De la absurd către Dumnezeu

Titlu: Căutarea intermitentă
Titlul original: La quêtte intermittente
Autor: Eugéne Ionesco
Traducător: Barbu Cioculescu
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 182
ISBN: 973-50-0590-5
Preț: -

Recenzie de Teofil Stanciu

O fi având vreo „scrânteală” din naştere, dar Eugéne Ionescu a reuşit mereu să fie incomod. Prin anii ’30 făcea cronică de carte în România, atentând nonşalant la „valorile” consacrate ale vremii. Prin anii ’50 era anti-comunist, în Franţa, într-o perioadă în care constituia o insultă intelectuală să nu fii de stânga. Doar domnul Sartre încă elogia maoismul, stalinismul – fiindcă glasurile lui Soljeniţîn şi Goma încă nu se auziseră peste „cortina de fier”, deşi existau scriitori precum Istrati, care deja se lecuiseră de comunism – cum să-şi permită cineva să gândească altfel?

Iată-l în anii ’80, pe acelaşi Ionesco, în căutarea lui Dumnezeu de această dată. Riscurile unei asemenea întreprinderi mi se par destul de mari pentru imaginea unui literat. O „cădere” către concepţii… revolute poate fi – pentru unii – semnul unei minţi care îşi pierde raţionalitatea, preţioasa şi atotputernica raţionalitate. Cu toate acestea, inventatorului teatrului absurd, nu doar că Îl caută pe Dumnezeu, dar şi scrie despre asta şi apoi publică ceea ce a scris.

Auzisem că spre sfârşitul vieţii dramaturgul s-ar fi apropiat de creştinism, iar Căutarea intermitentă vine să susţină această ipoteză. Socot însă acest demers unul firesc la un autor care a refuzat mereu ideologiile, pe motiv că „toţi autorii angajaţi vor să te violeze, adică să te convingă, să te înregimenteze”.

Materialul clientului

Punctul de pornire este recunoscut cu toată acuitatea şi onestitatea:

Condiţia noastră existenţială este atât de joasă, de rea, încât nu poate fi decât rodul unei căderi. (pag. 160).

Atitudini spirituale

Titlu: Treburi cerești. Lecturi zilnice (2 vol.)
Titlul original: The Business of Heaven
Autor: C.S. Lewis
Traducător: Mirela Adăscăliței
Localitate: București
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
Nr. de pagini: vol. I: 224, vol. II: 240
ISBN: 973-50-1006-2
Preț: 19,98 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

„Nimeni nu ştie cu adevărat cât de rău este
până în momentul în care încearcă din răsputeri să fie bun.”

„Un creştin nu este un om care nu greşeşte niciodată, ci unul care are capacitatea
de a se căi şi de a se ridica, luând-o de la capăt după fiecare poticnire.”
(C.S. Lewis)

C.S. Lewis e dintre acei puțini autori creștini utili ca portstindard. Când vrei să scoți în față un intelectual creștin de calibru, cu oarece orientare mai evanghelică, irlandezul se impune aproape de la sine. E un fel de reflex „cultural”. Trăiesc în continuare însă cu impresia, mărturisită și cu altă ocazie, că Lewis e mai mult citat decât citit.

Cartea pe care încerc să o prezint aici a fost concepută de către Walter Hooper, secretar personal (pentru scurtă vreme) a lui C.S. Lewis și „administratorul patrimoniului literar” al autorului, după moartea acestuia. Gândite sub forma unor meditații zilnice, cele două volume (ale traducerii românești) conțin fragmente din diferite scrieri, inventariate la final pe zile și titluri.

Se poate spune că Lewis este un apologet inteligent, lucid și onest al creștinismului, dar totodată este un autor incomod, a-normal, deconstructivist, conservator, vizionar, prudent, înțelept, ironic, împăciutor, necruțător, rafinat. Nu insist cu epitetele acestea decât pentru a sugera multiplele fațete ale scrisului său de înaltă ținută culturală și incontestabilă valoare creștină.

Ceea ce m-a surprins de fiecare dată la acest autor a fost concizia cu care reușește să tranșeze subiecte ce, la noi sau aiurea, stârnesc adesea dispute aprinse îndelungi, dar sterile. Socot că e o dovadă de înalt discernământ spiritual capacitatea de a sesiza esențialul și de a nu disprețui amănuntul semnificativ.

Reflexele mele cultural-educaţional-religioase (dobândite în mediul creştin natal) au fost puse la grea şi meritată încercare în confruntarea cu ideile lui Lewis. Am primit o lovitură în mult clamata şi fundamentala (aşa mi s-a sugerat) simplitate a religiei creștine:

„Nu folosește la nimic o religie simplă. În definitiv, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt.” (vol. 2, p. 119).

La fel şi adulata sistematizare imperios necesară:

„Putem observa că învățăturile Mântuitorului nostru, în care nu există nicio imperfecțiune, nu ne sunt date în acea formă șablon, precisă, sistematică pe care am fi așteptat-o sau dorit-o. Nu avem decât spuse relatate de alții, cele mai multe rostite ca răspuns la întrebări, turnate în oarecare măsură în tiparul contextului. Iar atunci când le vom fi adunat pe toate, tot nu le vom putea reduce la un sistem. El propovăduiește, dar nu ține prelegeri. S-a folosit de paradoxe, proverbe, exagerări, parabole, ironii” (vol. 2, pag. 130).

Mi s-a inoculat – cel mai probabil şi cu concursul meu – discret, dar eficient (prin felul în care erau judecate şi pedepsite) ideea că păcatele care afectează imaginea sunt dintre cele mai grave. Când colo, iată ce citesc în Lewis:

„Păcatele trupului sunt rele, însă cel mai puţin rele dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt toate pur spirituale: plăcerea de a-i scoate pe alţii vinovaţi, de a te purta despotic şi condescendent, de a strica plăcerea altora, de a vorbi de rău pe la spate; plăcerile puterii şi ale urii” (vol. 1, pag. 110).

Autorul continuă în aceeaşi notă:

„Diavolul râde. El este foarte mulţumit să vă vadă devenind caşti, curajoşi şi stăpâni pe sine atâta timp cât el îşi instaurează fără încetare în voi Dictatura Mândriei – la fel de mulţumit ar fi el să vă vadă vindecaţi de degerături dacă, în schimb, ar fi lăsat să vă dea un cancer. Căci Mândria este un cancer spiritual: ea devorează însăşi posibilitatea iubirii, a mulţumirii, sau chiar a bunului-simţ.” (vol. 1, pag. 114).

Când venea vorba de virtute, am crezut multă vreme că, odată ce eu am renunţat la anumite lucruri (nu neapărat vicioase, dar pasibile de viciu) musai să-i determin şi pe alţii să renunţe.

O aventură cu final deschis

Titlu: Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară
Titlul original: Becoming Orthodox: A Journey to the Ancient Christian Faith
Autor: Peter E. Gillquist
Traducător: Ioan Tănase Chiş
Localitate: Alba-Iulia
Editura: Reîntregirea
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 290
ISBN: 978-973-7879-42-4
Preţ: 15 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Prin anii ’60, un grup de creştini proveniţi cu preponderenţă din mediul evanghelic protestant, lideri ai Campus Crusade for Christ (organizația-mamă pentru Alege Viața, din câte știu), încep să fie tot mai deranjaţi de faptul că activitatea lor religioasă se desfăşoară într-un context parabisericesc. În acelaşi timp însă, într-un spirit înrudit cu congenerii lor şaizecişti, aceşti tineri erau nemulţumiţi şi de creştinismul instituţionalizat. Pe de o parte, conduceau evanghelizări încununate de succes în campusurile americane (ajungând în universităţi celebre, precum Berkeley), asistau la convertiri numeroase. Pe de altă parte, nu le conveneau bisericile către care trebuiau să-i direcţioneze pe noii convertiţi (care semnaseră angajamentele standard) şi realizau că mulţi dintre cei proaspăt (re)încreştinaţi se pierdeau.

Instituţia bisericii nu se dovedea pe gustul lor, fie din pricina încremenirii într-un conservatorism rigid, fie din pricina liberalismului teologic în plină ascensiune. Dar nici creştinismul individualizat, „intimist”, ce caracteriza întâlnirile grupurilor mici de studiu nu putea reprezenta o alternativă la Biserică.

Atunci au decis să caute împreună care este Biserica Noului Testament şi dacă ea mai există pe undeva în epoca actuală. Căutările, care au durat ani întregi, i-au condus în cele din urmă către… ortodoxie. Momentul primirii sub autoritatea Patriarhiei Antiohiei a însemnat trecerea a 2.000 de evanghelici de diverse culori la ortodoxie. Alte două figuri relativ cunoscute ale lumii evanghelice (în primul rând datorită familiilor lor) care au urmat acelaşi parcurs sunt Mihai Oară [despre care aflu că a publicat recent o carte la aceeaşi editură, Reîntregirea], ginerele lui Aurel Popescu, şi Frank Schaeffer, fiul mult mai cunoscutului Francis A. Schaeffer.

Călătoria descrisă de Gillquist debutează sub cele mai bune auspicii teologice protestante: dorinţa de a descoperi împreună, sub inspiraţia Duhului Sfânt, din Scripturi şi prin rugăciune, care este tiparul bisericii Noului Testament şi care sunt modalităţile ei de închinare şi de acţiune. Existau, astfel, sinceritatea căutării, deschiderea către călăuzirea divină, credinţa adevărată (autorul însuşi era un adversar declarat al liberalismului) şi comunitatea hermeneutică ce beneficia inclusiv de calificări exterioare (şcoli teologice). Când au părăsit Campus Crusade, aceşti oamenii se simţeau – în autentic spirit protestant – adevăraţi reformatori, pe urmele lui Luther şi ale lui Calvin, care au împrospătat Biserica.

Summa Theologica, decreţeii şi cazanul cu români

Titlu: Summa Theologica (vol. 1)
Titlul original: Summa Theologica
Autor: Toma din Aquino
Traducător: Alexander Baumgarten (coordonator)
Localitate: Iași
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Nr. de pagini: 970
ISBN: 978-973-46-1370-0
Preț: 85 RON

Recenzie de Marius David Cruceru

Am mai scris altă dată despre hărnicia unei generaţii care acum se apropie sau este abia trecută de 40 de ani. Cîţiva tineri (daţi-mi voie să îi scot de sub etichete autoimpuse sau puse de alţii) katehontici sau decreţei ne fac cinste şi în ţară şi peste hotare. Aş dori să îi numesc într-o ordine care este străină de orice grupusculări şi categorizări ideologice pe mai tînărul Mihail Neamţu, pe Adrian Papahagi, Cristian Bădiliţă, Teodor Paleologu, Alexander Baumgarten, iată o garnitură pe care cultura română o poate saluta din mers, un mers foarte rapid. I-aş adăuga aici pe tinerii mei colegi, foşti studenţi, mai cunoscuţi în afara ţării decît în patrie cum ar fi dr. dr. Corneliu Simuţ.

Fiecare dintre aceştia s-a remarcat prin ritm, un ritm de lucru pe care l-au impus celor din generaţiile care îi înconjoară, dar şi congenerilor. Greu de ţinut pasul cu o asemenea hărnicie şi focalizare.

Alexander Baumgarten şi-a trasat un drum pe care a lăsat de o parte şi de alta cîteva creaţii proprii, dar a început să dăruiască culturii române și cîteva dintre cărţile fundamentale pentru studiul teologiei şi filozofiei. Iată cîteva exemple:

Principiul cerului. Eternitatea lumii și unitatea intelectului în filosofia secolului al XIII-lea, Ed. Dacia, Cluj, 2002, 217 p.;

Intermediaritate și Ev Mediu. Studii de filosofie medievalã, Ed. Viața Creștină, Cluj, 2002, 180 p.;

Sfântul Anselm și conceptul ierarhiei, cu o prefațã de Anton Adămuț, Ed. Polirom, colecția “Seminar. Filosofie”, Iași, 2003;

Școala răgazului, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2006.

Volumele de creație, dar şi traducerile ne arată un traseu al cărui capăt este greu de întrezărit, dar pare a fi foarte promiţător şi de mare cîştig pentru cultura noatră atît de lipsită în ultimii 50 de ani de volumele fundamentale pentru filozofie şi mai ales pentru teologie.

Am ales pentru exemplificare cîteva dintre traducerile realizate de Alex Baumgarten pentru a susţine cele afirmate mai sus:

Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, 137 p.;

Sf. Toma din Aquino, Despre unitatea intelectului împotriva averroiștilor, traducere cu note, tabel cronologic și Postfață, Editura Decalog, Satu Mare, 1997, 133 p.

Sf. Anselm din Canterbury, Monologion, traducere cu note și Postfață, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1998, 161 p.;

Aristotel, Politica, ediție bilingvă, traducere și comentarii, cu un studiu de Vasile Muscã, Ed. Iri, București, 2001, 522 p.;

Plotin, Enneade, II, 1-4, în volumul Enneade, I-II, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2003, 450 p.;

Plotin, Enneade, III, 8 si IV, 1-6 și 9, în volumul Enneade, III-V, ediție bilingvă, Ed. Iri, București, 2005, 750 p.;

William Ockham, Despre universalii (Summa logicae, I, 14-19 și Comentariul la Isagoga lui Porfir, în fragment), ediție bilingvă, traducere, împreuna cu un studiu de Simona Vucu, Ed. Polirom, 2004, 232 p.;

Aristotel, Despre suflet, ediție bilingvă, traducere și comentarii, Ed. Humanitas, București, 2005, 400 p.

Importante traducerile, unele dintre ele realizate în premieră în limba română, dacă nu în text monolingv, premieră pentru textul bilingv, dar la fel de folositoare notele, prefețele, introducerile. Aristotel, Plotin, Anselm, Ockam, iar acum cea mai importantă operă scrisă de Aquinat.

Rugăciunea neîncetată

Titlu: Pelerinul rus [Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus]
Titlul original: Откровенные рассказы странника духовному своему отцу
Autor: anonim
Traducător: Paulin Lecca
Localitate: Bucureşti
Editura: Sofia
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 224
ISBN: 973-98327-3-3
Preț: 9 lei

Recenzie de Claudia Dudaș

Trebuie s-o spun de la bun început: cartea aceasta mi-a înşelat aşteptările. Credeam că o să găsesc învăţătură peste învăţătură, de să nu încapă. După care urma partea criminală: punerea în practică. Eram convinsă în avans că nu voi fi în stare să fac mai nimic din ce voi afla, cam acelaşi sentiment pe care îl am când citesc Biblia.

N-am spus încă ce anume ar fi de învăţat şi aplicat. Pelerinul rus, dincolo de pitoreasca viaţă ce dă peste personaj – el n-ar fi considerat-o aşa –, este o carte despre rugăciune. Cea mai bună, din câte am citit eu… nu foarte multe, aşa că s-ar putea să mă înşel. Dar nu las amănuntul ăsta să îmi umbrească descoperirea – şi aşa probabil cam târzie.

Să o luăm însă la pas. Povestea începe cam de niciunde: pelerinul ne spune dintr-o răsuflare că de multă vreme ceva îl arde rău de tot şi anume cuvintele Scripturii: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Şi aşa a ajuns, de bună voia lui, pe drumuri:

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (pag. 7)

Pelerinul îmi apare ca un bătrân încercat de soartă şi obosit, care umblă din loc în loc, de la preot la preot – prin Rusia secolului XIX – ca să afle cum poate să se roage neîncetat. Trece pe la multe biserici, primeşte multe sfaturi înţelepte care nu răspund întrebării lui, ascultă multe predici înălţătoare, dar care… – cam aşa cum se întâmplă şi în alte biserici pe care le ştim. Oricum, pune el cap la cap tot felul de poveţe, este îndrumat de unul şi de altul şi ajunge astfel la un bătrân duhovnic, care îl dăscăleşte aspru, dar sigur. Totuşi, timpul petrecut în preajma duhovnicului îi pare pelerinului atât de scurt, iar la moartea acestuia se simte din nou singur. Dar îi rămâne de la bătrân o întreită mângâiere: metaniile cu care se ruga el, fixaţia de a-şi procura o Filocalie şi darul cel mai de preţ, rugăciunea neîncetată pentru care a muncit neostenit şi care i-a devenit atât de dragă.

Această din urmă îndeletnicire constă în repetarea cât mai frecventă a rugăciunii vemeşului (pentru evanghelici) sau a Rugăciunii lui Iisus (pentru ortodocşi), care este – spun Părinţii Bisericii – „prescurtarea întregii Evanghelii”:

„Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

Cu aceasta se îndeletniceşte pelerinul indiferent ce i se întâmplă. Şi i se întâmplă multe. Dar aş strica farmecul lecturii pe cont propriu povestind pe îndelete toată cartea.

După multe peripeţii, pelerinul se hotărăşte să meargă la Ierusalim ca să-I mulţumească lui Dumnezeu şi ca acolo să-şi „înmormânteze oasele cele păcătoase”. Tot acum aflăm, după ce am parcurs deja o bună bucată din carte, că pelerinul nu este aşa cum ni l-am imaginat:

„– Dar câţi ani ai?
– Treizeci şi trei de ani…
– Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Christos…” (pag. 68 )

O poveste despre har

Titlu: Tulburătoarele descoperiri ale harului
Titlul original: What’s So Amazing About Grace?
Autor: Philip Yancey
Traducător: Anton Horvath
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2004
Nr. de pagini: 252
ISBN: 973-7758-06-4
Preț: 14 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om, se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi „de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii „reali”, nu pentru cei „buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că „oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Chipuri ale umanităţii la Simone Weil

Cărţi traduse în limba română:

1. Greutatea şi harul, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.

2. Autobiografie spirituală, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.

3. Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005.

Recenzie de Claudia Dudaș

O viață sub semnul paradoxului

Cu toate că avea o inteligenţă sclipitoare (a fost prima în clasă, urmată îndeaproape de Simone de Beauvoir), Simone Weil nu îşi vedea şi nu era preocupată de propria-i valoare – decât în sens negativ, fiind complexată de fratele ei, André (care a şi devenit un mare matematician). Era severă cu propriile-i gânduri, nu admitea devieri de la concentrarea atenţiei, nici limite pentru inteligenţă şi, pe lângă acestea, avea o disciplină foarte strictă în ceea ce priveşte modul de viaţă (cât a fost internată într-un spital din Anglia, a refuzat îngrijirile medicale şi şi-a redus intenţionat porţia de hrană la cea a francezilor aflaţi sub ocupaţie nazistă, ceea ce i-a şi fost fatal).

Chiar dacă a dus o viaţă ascetică, Simone Weil se pare că era, în mod paradoxal, plină de viaţă: unul dintre prietenii ei din Le Puy, unde a predat timp de doi ani, afirma că Simone le cerea prietenilor să cânte, dar nu tocmai cele mai „ortodoxe” cântece. La rândul ei, recita în greacă veche pentru ei suscitând amuzamentul general, întrucât niciunul dintre colegii ei nu înţelegea nimic¹.

De altă parte, putea deveni foarte exigentă când venea vorba despre ceva ce o preocupa: un coleg de şcoală mărturiseşte că studenţii o evitau pe culoarele universităţii pentru că mereu strângea semnături pentru vreo cauză socială sau caritabilă.

La fel de excentric era şi aspectul ei fizic. În timpul liceului îşi lăsase bretonul să-i treacă peste ochi, purta un costum băieţos, şifonat şi uzat, o bonetă deformată şi încălţăminte prea mare. Motiv pentru care profesorul ei şi filosoful Alain (Emile Chartier) a poreclit-o Marţianul.

Activitatea ei este, de asemenea, paradoxală: un deosebit potenţial intelectual, o pregătire serioasă la Ecole Normale Supérieure şi totuşi după doi ani de carieră în învăţământ renunţă, dorind să facă experienţa vieţii muncitoreşti. Ajunge astfel să lucreze în uzinele Altsholm şi apoi la Renault. Mai târziu, pentru a-şi completa experienţa şi cu muncile pământului, va lucra pe ogorul şi în via lui Gustave Thibon, pe care îl cunoscuse graţie Părintelui J.-M. Perrin şi care i-a devenit prieten apropiat. Cu el a purtat conversaţii intense şi frumoase şi lui i-a încredinţat Simone jurnalele scrise între 1940 şi 1942, spunându-i să facă ce-o vrea cu ele.

Viaţa şi opera lui Simone Weil nu se lasă traduse în termeni de normalitate, în sensul normei, în sensul de a fi normă. Atât prin teorie, cât şi prin practică, ea se sustrage normalului, participând la categoriile excepţionale, care nu pot norma, ci pot primi doar etichete, pentru că – odată depăşit un anumit punct – nu mai putem înţelege, ci doar constata şi cataloga. Fie că face parte din categoria nebunilor, din cea a geniilor sau a sfinţilor, cert este că ea poate fi un exemplu – sau chiar un ideal –, dar nu poate oferi o normă, o regulă de conduită generală, întrucât este

„o fiinţă prea amplă, prea intensă pentru normele noastre, chiar cele mai generoase, de cunoaştere şi de viaţă”².

Dar această stare de excepţie îi dă unicitate, singularitate, individualizare, în ciuda faptului că dorea pentru ea însăşi universalitate şi – deci – anonimat:

„Ea socotea că are pur şi simplu de transmis o perspectivă asupra adevărului şi că, în această operaţie, persoana ei era indiferentă, era chiar mai potrivit să se şteargă pentru a nu pune umbra individualului asupra a ceva ce e, în fond, de natură universală”³.

Pentru Simone Weil paradoxul stă la baza lumii, de o importanţă capitală fiind tensiunea dintre termenii contrarii, ceea ce angajează necesitatea unei teorii a nivelelor de realitate: contrariile se reunesc pe un palier superior, nelăsându-se sesizate la nivelul inteligenţei decât ca termeni contradictorii, adică drept entităţi separate:

„Pentru Simone Weil, structura de adâncime a realului constă, heraclitan, în contradicţie, dar nu într-o contradicţie plană, de nedepăşit. Esenţială este tensiunea între termenii contradictorii: faptul că un termen îşi pierde raţiunea de a fi în absenţa celuilalt, dar mai ales faptul că, cu cât opoziţia lor e mai puternică, ea trimite către un plan mai înalt de realitate unde îşi are locul uniunea lor, fără destituirea polarităţii. Tensiunea extremă conduce la ceea ce Simone Weil numeşte «uniunea supranaturală a contrariilor»”⁴.

Lumea creștină a machiavelismului relativ

Titlu: Cartea împărtăşirii
Autor: Nicolae Steinhardt
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Biblioteca Aspostrof
Anul apariţiei: 1995
Nr. de pagini: 156
ISBN: 973-96825-3-7

Recenzie de Teofil Stanciu

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă ersonajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

Protestantism şi libertate individuală

Titlu: Frica de libertate
Titlul original: The Fear of Freedom
Autor: Erich Fromm
Traducător: Magdalena Măringuţ
Localitate: Bucureşti
Editura: Universitas (imprint Teora)
Anul apariţiei: 1998
Nr. de pagini: 256
ISBN: 973-601-402-9

Recenzie de Teofil Stanciu

Pentru unii creştini protestanţi (sau neoprotestanţi), lucrurile pe care le spune Fromm despre protestantism s-ar putea să fie mai greu digerabile. Chiar suspectându-l însă de interese meschine sau de intenţii calomnioase la adresa lui Luther şi a urmaşilor săi, cred că merită totuşi atenţie măcar pentru că aduce o perspectivă critică asupra mişcării. Ceea ce înseamnă că scoate în evidenţă vulnerabilităţile, defectele, riscurile, sporind astfel înţelegerea propriilor rădăcini. Iar asta n-are cum să fie rău.

Trebuie spus dintru început că autorul exclude orice cauzalităţi metafizice, preferând să lucreze cu date observabile, verificabile şi cât de cât cuantificabile. Adicătelea într-un spirit cât mai ştiinţific cu putinţă. Recurge astfel la mărturii istorice, la achiziţiile psihologiei moderne, la studii şi informaţii rezultate pe urma unor cercetări. Nu investighează transcendentul şi nici nu ia în calcul decât consecinţele pe care transformările de mentalitate le-au avut în psihologia socială a societăţii protestante.

Erich Fromm este un neamţ din şcoala psihanalistă (de văzut, pentru interesaţi, felul în care se delimitează de Freud – pag. 242-247), care a scris cartea de faţă în 1941, în limba engleză, refugiat fiind în SUA din calea guvernului nazist. De fapt, ascensiunea lui Hitler şi sprijinul pe care i l-a dat muncitorimea germană – ce părea, până atunci, foarte orientată către stânga socialistă – l-au determinat să întreprindă această cercetare. Iată, aşadar, o alăturare destul de incitantă, dacă nu revoltătoare: Reformă şi nazism.

Să începem cu începutul, mai precis cu „capii” Reformei, despre care autorul spune că sunt, ca persoane:

„printre cei mai ranchiunoşi dintre marile figuri ale istoriei şi, cu siguranţă, dintre conducătorii religioşi”,

consecinţa fiind că:

„doctrinele lor erau colorate de această ostilitate şi nu puteau face apel decât la un grup stimulat el însuşi de o ostilitate puternică, refulată” (pag. 87).

Dar să-i lăsăm puţin pe ei şi să vedem cam care era situaţia pe când încă nu exista ideea de individ, adică în Evul Mediu. Din punct de vedere economic, nu exista concurenţă reală, nu se instalaseră încă regulile pieţei de capital. De fapt, comerţul era socotit legitim, însă

„este o afacere periculoasă. Omul trebuie să fie sigur că se ocupă de asta pentru beneficiul public şi că profitul de care beneficiază nu este mai mare decât răsplata pentru munca sa.” (R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, citat la pag. 54-55).

Pe lângă asta, erau repetate insistent îndemnurile de a împărţi câştigurile cu săracii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Calvin, pentru care săracii

Despre Liturghia primelor trei veacuri

Titlu: Istoria Liturghiei în primele trei veacuri
Autor: Petre Vintilescu
Localitate: București
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2001
Nr. de pagini: 144
ISBN: 973-569-475-1
Prețul: 7.65 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Cartea preotului Petre Vintilescu este interesantă din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că se referă la o perioadă despre care informaţiile sunt relativ sărace. Apoi pentru că valorifică o bibliografie ce depăşeşte graniţele Ortodoxiei Răsăritene. Iar asta se întâmpla în anii ’20.

Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel în domeniu, pot să apreciez doar atitudinea şi spiritul lucrării, iar nu valoarea contribuţiilor şi acurateţea informaţiilor. Însă faptul că autorul citează şi dialoghează în lucrarea sa cu autori catolici, protestanţi sau anglicani, că foloseşte lucrări scrise în engleză, franceză şi germană (pe lângă sursele directe în greacă şi latină) poate fi apreciat şi de către un mirean cât de cât cunoscător de teologie.

Când am văzut o carte despre istoria Liturghiei scrisă de un român, recunosc că am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat în surpriză, constatând că nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelică (pentru amănunte bio-bibliografice, vezi aici). La finalul lecturii, am fost încântat că Editura Nemira s-a ocupat să repună în circulaţie această scriere. Probabil, mă gândesc, vor mai fi şi alte asemenea cărţi care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.

Istoria Liturghiei… urmăreşte modul în care s-a fixat şi definitivat formula liturgică pe care Biserica de Răsărit o practică până în prezent. Cercetarea începe de la sinagogă şi de la ritul iudaic de închinare. Iar ipoteza autorului, susţinută cu mai multe argumente, este că ritualul creştin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (există similarităţi identificabile chiar şi până astăzi între cele două rituri). Dar existau şi diferenţe fundamentale, venite tocmai din dorinţa de a trasa o disctincţie vizibilă între unii şi alţii. Două dintre deosebirile semnificative au fost renunţarea la sâmbătă în favoarea duminicii (fiindcă duminica a înviat Christos) şi înlocuirea ritualului pascal cu ritualul euharistic.

Cum să nu ne pierdem din cauza mesajelor regăsite

Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON

Recenzie de Agnusstick

Mesajul pierdut al lui Isus a fost regăsit!

Steve Chalke şi Alan Mann (nu se ştie în ce proporţie fiecare) au făcut acest anunţ acum vreo 4 ani. E chiar reconfortant să vezi că există domenii în care România are o întârziere de doar 4 ani… La noi discuţia (scandalul?) pe marginea cărţii respective de-abia se încinge, pe când pe aiurea încă nu s-a stins complet.

MesajUL, da, autorii (adică mai bine zic şi eu Steve, că toată lumea cu el se ceartă oricum) sunt de părere că ar trebui să existe UN mesaj principal, esenţial, ca un slogan din care să derive toate consecinţele învăţăturii şi activităţii lui Isus pe această lume. Acest mesaj „master” a fost cândva cunoscut (altfel nu i-ar mai zice pierdut). Steve nu ne spune de către cine şi când, aşa că putem face speculaţii la liber. Apoi s-a pierdut, dar aici ni se sugerează că vina principală o poartă oameni precum Augustin şi Toma de Aquino, după care s-au luat generaţii întregi de teologi şi predicatori (unii, probabil, în mod incoştient). Cert e că Biserica, biserica, bisericile şi creştinii în general au eşuat lamentabil, pentru că starea actuală a lumii şi starea interioară a indivizilor nu este după dorinţa lui Isus, nu se conformează mesajului Său.

Trist, dar posibil să fie şi adevărat. Totuşi, vorba lui Pilat, ce este Adevărul? Nu este, desigur, doar o statistică, din care am putea afla un procent de creştini nemulţumiţi de ei înşişi, de biserica lor, de efectul credinţei acestora asupra societăţii şi a relaţiilor interumane ş.a.m.d. Steve dă doar nişte exemple, nişte cazuri izolate de astfel de nemulţumiri – desigur cunoaşte multe altele –, dar fundamentează premisa demersului său pe acest eşec: mesajul corect fie nu a fost înţeles niciodată de lumea creştină, fie s-a alterat deplorabil, pentru că nu a produs efectele aşteptate. Iar asta într-adevăr se vede, nu trebuie demonstrat prea riguros, şi degradarea se accelerează în acelaşi ritm apocaliptic cu încălzirea globală. Mulţi probabil că ar contesta această premisă – nu mă număr printre ei totdeauna.

O accept (şi) când mă gândesc la faptul că ar trebui să ne recunoască lumea după iubirea frăţească, după slujirea reciprocă, aşa cum a spus Isus. Acestea ar trebui, în mod normal, să aibe efecte minunate asupra societăţii, ceva apropiat de Utopia, de diversele utopii care au eşuat rând pe rând. Totuşi, acest mesaj imbricat, poate auxiliar, pe care Steve nu îl consideră demn de titlul de MESAJUL, este unul foarte clar – nu văd cum ar fi putut fi răstălmăcit sau pierdut – şi mie îmi serveşte pentru fundamentarea premisei.

O accept (şi) când mă gândesc că de fapt pretenţia teologiei de a fiinţa este deşartă – poate că ar trebui să acceptăm că teologia este doar acea omiletică mai riguroasă, mai profundă, mai raţională, mai sistematică şi pluridisciplinară. Să vedem că omiletica inspirată, speculativă, înflăcărată, este inacceptabilă ca teologie dar uneori mult mai aproape de adevăr – dar ce este Adevărul? O persoană… Şi ce altceva ar trebui să-şi propună o teologie, decât să poată hrăni mulţimile, cu ajutorul predicatorilor?

Îmbolnăviţi de o mioară

Titlu: Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand
Autor: Romeo-Valentin Muscă
Localitate: Focşani
Editura: Pallas
Anul apariţiei: 2006
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-7815-24-8
Preț: 15 RON (?)

Recenzie de Teofil Stanciu

Când am terminat de citit această carte mi-am spus: „Iată un autor trist”. Fiindcă nu cred că poţi fi altfel atunci când, ortodox fiind, credincios adevărat, scrii o carte în care îţi critici propria biserică. Nu o critică a dogmei face autorul, ci una a moravurilor bisericeşti mai recente sau mai împământenite. Nu cred că Romeo-Valentin Muscă şi-a făcut prea mulţi prieteni sus-puşi cu această carte. Dar e conştient că „a critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române” (pag. 57). Sper, de altă parte, că nu va dobândi nici falşi amici în persoana celor care abia aşteaptă încă un ciomag cu care să lovească în religia majoritară. Cele 107 „capete” ale cărţii constituie un demers curajos şi riscant, sinucigaş şi eliberator. Nu-i aşa că adevărul ne va face liberi?

Vaccinuri

E fundamental de reţinut că autorul are ceva sfânt. Foarte sfânt, ca să zic aşa. Nu condamnă biserica în totalitatea ei, nu se atinge de dogmă, nici de Tradiţie, ci încinge o luptă – inegală – cu năravuri, cu metehne, cu tradiţii (meschine), cu teorii şi filosofii devenite normă subînţeleasă şi oficializată. Se atinge de subiecte tabu, profanează zeităţile momentului din mentalul colectiv valah (nu doar ortodox).

Tot ca punct de plecare merită înregistrată convingerea autorului că:

„după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism»” (pag. 11).

Această curajoasă afirmaţie nu este însă o stradă cu sens unic. Din contră. Dacă prima implicaţie e aceea că românitatea nu mai poate fi apanajul exclusiv al ortodocşilor şi că certificatul de bună purtare naţională nu se mai obţine la instituţiile din subordinea Patriarhiei, cea de-a doua implicaţie este – nu mai puţin valabilă – că creştinismul autentic nu mai poate fi rechiziţionat de către creştinii „născuţi din nou” sau de către enoriaşii ce cred în infailibilitatea „vicarului Sf. Petru”. Această „relativizare” admirabilă trebuie neapărat ţinută în minte pe parcursul cărţii (cred că nu degeaba este introdusă atât de repede în conţinut) pentru a preveni isteria (pro sau contra).

Tablou clinic al bolii oiței năzdrăvane

Mioriţismul se manifestă în prezent mai ales ca tendinţă pronunţat filetistă – adică obsesia de a confunda sistematic naţia şi religia în definirea românismului. O altă trăsătură ar fi aceea a mezalianţei odioase între biserică şi stat pentru a-şi promova reciproc interesele. De pe urma acestei tovărăşii au de profitat cei care s-au aflat în serviciul fostei Securităţi (iar astăzi deţin poziţii cheie în ierarhiile bisericeşti), dar şi icioglanii care se insinuează în plasa liderilor actuali.

Mesia de N.T. Wright

Titlu: Mesia
Titlul original: The Challenge of Jesus
Autor: N.T. Wright
Traducător: Dorin Axente
Localitate: Cluj-Napoca
Editura: Aqua Forte
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 170
ISBN: 978-973-7758-35-4
Preț: 19 RON

Recenzie de Vasile Tomoiagă

Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat cartea dar ştiu că m-a atras s-o citesc de când am văzut-o prima dată, din două motive: auzisem de la unii apologeţi că N. T. Write este printre marii teologi contemporani care a scris despre şi a apărat cu argumente istorice serioase învierea în trup a lui Isus Hristos. Al doilea motiv este unul estetic: coperta. Ştiam despre carte că a apărut la Aqua Forte al cărei director este Voicu Bojan, un bine cunoscut fotograf. Fotografia de pe copertă îi aparţine lui Vasile Dorolţi din grupul 7 zile şi nu pot decât să felicit editura atât pentru inspirata contextualizare a esteticii coperţii cât şi pentru felul armonios în care se îmbină cu titlul: Mesia (în engleză este: The Challenge of Jesus: Rediscovering Who Jesus Was and Is). În felul acesta a fost adusă mai aproape de sufletul românesc o carte de teologie pretenţioasă scrisă de un anglican.

Trebuie să precizez că nici măcar la nivel amator nu sunt preocupat de teologie aşa încât să am la activ lecturi serioase în domeniu. Părerile pe care le am după această lectură trebuie deci înţelese ca venind de la neavizat, dar interesat.

Mesia nu este o carte cu care cititorul evanghelic comun să fie obişnuit. De fapt intuiesc că şi studentului la teologie i s-ar părea destul de nestandard gândirea şi abordarea lui Wright.

Mesia nu este o carte cu care cititorul evanghelic comun să fie obişnuit. De fapt intuiesc că şi studentului la teologie i s-ar părea destul de nestandard gândirea şi abordarea lui Wright. Probabil cel mai confortabil cu lectura acestei cărţi s-ar simţi cei su studii doctorale în teologie, sau amatorii serioşi care au trecut pe la Părinţii Bisericii, Toma Aquinas, Barth, Stăniloae etc.

Scopul autorului este să încerce o reconstrucţie a lui Isus cel istoric, Acel tânăr profet născut şi crescut evreu, care a predicat printre evreii secolului I, care a gândit şi şi-a îndeplinit misiunea în contextul aceleiaşi mari paradigme în care gândeau unii din contemporanii săi. Wright se îndepărtează astfel de interpretările clasice pe care Biserica le-a dat unor pilde şi fapte a lui Isus, dar pentru o miză uriaşă: credibilizare în ochii istoricului serios a acţiunilor lui Isus aşa cum ne-au rămas scrise în evanghelii. Impresia mea este că Wright a intenţionat şi să arunce o frânghie spre lumea teologică liberală pe care aceasta să o poată apuca pentru a ajunge la întregul adevăr istoric despre Cristos.

Autorul tratează în mod serios şi cu respect unele obiecţii ale teologilor liberali, pe care nu îi concediază cu aroganţă ci raţioneză cu ei încercând să le arate “o cale cu mult mai bună” care are atât o puternică bază istorică şi care rămâne în acelaşi timp în perimetrul orthodoxiei. Cartea se încheie cu două capitole despre abordarea misiunii în lumea contemporană postmodernă, valoroase pentru creştinul care îi tratează pe semenii săi cum o face Wright cu teologii liberali, adică cu respect şi preocupare autentică.

Închei cu câteva citate care mi-au plăcut în mod special:

Răspunsul la provocarea postmodernismului nu este să fugim cu lacrimi în ochi înapoi în braţele modernismului. Dimpotrivă, în postmodernism, răspunsul este să fim atenţi la judecata lui Dumnezeu peste nebuniile şi carenţele veacului, peste aroganţa absolută şi egoistă a modernismului şi să privim, să ne rugăm şi să contribuim cu tot ce putem la învierea în noua lume a lui Dumnezeu şi la tot ce va urma.

Cât timp va mai trebui să treacă până vom învăţa că datoria noastră ca şi creştini este să fim în prima linie a construirii lumii postmoderne?

Mărturia creştină înseamnă să fii în Hristos, în Duhul, prin locuri unde lumea este în suferinţă, pentru ca dragostea vindecătoare a lui Dumnezeu să poată fi adusă şi răspândită prin acele locuri.

Spun împreună cu Tom Wright: Aşa să ne-ajute Dumnezeu.

Textul integral al recenziei poate fi citit și aici.

Critica criticii

Comentariu de Teofil Stanciu

Am citit textul critic al lui Florin Moţiu (aşa cum văd că au făcut și alții). Cred că merită apreciat efortul pe care îl face să descrie şi să combată (pe 25 de pagini) ceea ce el numeşte, din câte am înţeles, un „nou liberalism”. Mi-am dat seama cu această ocazie că am intrat, involuntar, într-o dispută care nu mă interesează în detaliile ei şi pe care nu am resursele fizice s-o evaluez sau să mi-o descâlcesc în toate amănuntele ei dezagreabile.

Se repetă insistent, în debutul recenziei, că mesajul Bibliei este unul clar, simplu de înţeles. Acesta pare să fie unul dintre argumentele forte în disputa cu Emerging Chrurch, Chalke, N.T. Wright şi alţii. Dar acest tip de argument se invalidează prin aceea că tocmai acel mesaj simplu şi clar a fost înţeles destul de diferit de biserici precum cea ortodox-orientală şi cea catolic-apuseană ori protestantă, iar evanghelicii (în speţă baptiştii) apăruţi pe la 1.600 ştiu chiar mai bine decât toţi care era esenţa mesajului lui Christos. Acest tip de asumpţie implicită nu face decât să dea apă la moară oricui susţine că de-a lungul istoriei s-a produs o evoluţie pozitivă în sensul descifrării adevăratei dogme. Iar aceasta este chiar una dintre afirmaţiile lui Chalke sancţionată în această recenzie.

Textul în sine pare destul de convingător. Mă surprinde doar că metoda aleasă nu a fost cea a confruntării directe cu învăţătura „ereticilor” incriminaţi, ci adaptare după critica făcută de alţii. Procedeul mi se pare extrem de şubred şi repede contestabil. Mai ales că aproape toată „bibliografia” se compune din predici, nu din documente.

Scot în evidenţă aceste deficienţe nu ca un chiţibuşar ce m-aş afla. Nici ca să deturnez atenţia – prin tot felul de acrobaţii stilistice – de la ceea ce am scris în propria-mi recenzie la carte. Dimpotrivă. În continuare îmi păstrez acel punct de vedere (cu nunţele de rigoare, pe care noua perspectivă asupra chestiunii le impune), fiindcă din cartea asta nu se pot citi toate catastrofele de care Florin M. acuză – poate pe bună dreptate – Emergent Church. Chiar mai mult, recomand cartea spre lectură, împreună cu textul lui F.M. care poate fi luat şi ca îndrumător de studiu, pentru cine doreşte. Legăturile pe care le face el sunt cel puţin interesante, deşi repet că nu ştiu dacă sunt şi juste în raport cu realitatea din teren.

Baubaul liberal a căscat fălcile către români

Titlu: Mesajul pierdut al lui Isus
Titlul original: The Lost Message of Jesus
Autori: Steve Chalke & Alan Mann
Traducător: neprecizat (?!)
Localitate: Oradea
Editura: Scriptum
Anul apariţiei: 2007
Nr. de pagini: 168
ISBN: 978-973-87770-8-8
Preț: 19 RON

Recenzie de Teofil Stanciu

Liberală, dar să ştim şi noi

Trebuie să spun din capul locului că un astfel de titlu îmi stârneşte tot atâta interes precum Evanghelia găsită a lui Iuda sau Perfecţionarea karmei – adică nul. Nici pentru mult mai celebra Codul spart al lui Da Vinci n-am reuşit să-mi activez curiozitatea. Nu cred că sunt cărţile de vină, nici autorii, nici editorii, ci cred că îmi lipsesc antenele pentru „mesaje pierdute”. Îmi zic chiar aşa: iar or mai fi găsit ăştia ceva?, nu se mai termină? şi apoi trec mai departe.
Când însă am auzit că tocmai această carte a fost acuzată de liberalism, am devenit foarte curios. Îi ştiu pe cei care conduc editura, ştiu cam ce cărţi au scos. Dar nu sesizasem pe nicăieri autori contestaţi. Dimpotrivă, au destui comuni cu orice altă editură evanghelică activă. În plus, nu ţi-e dat foarte des să citeşti teologie liberală mascată sub aparenţa dreptei credinţe. Voiam deci să-i văd păcatele, să-i disec măruntaiele.

În căutarea liberalismului pierdut

Din punct de vedere al culturii teologice, mă încadrez într-o medie cât de cât preocupată de astfel de subiecte. De aici şi prima mea grijă că nu voi putea sesiza liberalismul scrierii în cauză. Totuşi, ştiam că liberalii ăştia au început să se manifeste undeva prin secolul al XIX-lea, mai ales. Îmi venea în minte numele lui Schleiermacher, apoi, mai încoace, cele ale lui Harnack sau Bultmann. Căutând aşa la repezeală niscai bibliografie pe subiect, n-am descoperit mare lucru în limba română (am căutat în biblioteca personală şi pe internet). Totuşi mi-am amintit de metoda critică de interpretare a Scripturii şi de anumite consecinţe pe care le-a avut: contestarea minunilor, contestarea sensului literal şi a ineranţei Bibliei, mergând până la considerarea relatărilor din Vechiul şi Noul Testament drept mituri, în rând cu cele greceşti, asiro-babiloniene sau summeriene. Aceste atitudini negatoare includ şi contestarea Persoanei şi lucrării lui Christos. Înarmat cu aceste mici frânturi de amintire, însă preţioase sub aspect metodologic, am decis să deschid cartea.

Cele trei puncte

Nu prelungesc suspansul, ci voi spune că nu prea am găsit mult-căutatul liberalism. Cel puţin nu în forma la care mă aşteptam. Dar nu exclud posibilitatea ca eu să mă fi înşelat. Însă am găsit câteva puncte nevralgice care pot suscita discuţii. Mai precizez şi că nu m-am documentat deloc asupra disputei (despre care am auzit) dintre autor, Steve Chalke, şi John Piper (şi încă alţii), despre care vorbește Tibi Pop. Ca să nu fiu influenţat şi să pornesc cu preconcepţii.

Prima chestiune care atrage atenţia se referă la contestarea dogmei totalei depravări a omului. Nu intru în dezbateri care mă depăşesc, ci numai precizez faptul, îndeobşte cunoscut, că reformatorii (Luther şi Calvin) au insistat în mod deosebit asupra pierderii totale a chipului lui Dumnezeu din om. Autorul pune la îndoială această afirmaţie dogmatică: